Voce unică a noii generații de scriitori germani, Daniela Krien a primit, în 2020, pentru opera sa în proză, Sächsischer Literaturpreis. În 2019, romanul Iubirea în caz de urgență a ocupat timp de trei săptămâni locul 1 pe lista de bestselleruri din Der Spiegel, iar pe întregul an 2019 s-a situat pe locul 9. În Germania s-a vândut în peste 150 000 de exemplare. În curs de traducere în 25 de țări.

Cu o scriitură elegantă și nervoasă, constând din fraze scurte și precise, romanul conturează destinele a cinci femei care încearcă imposibilul – să iubească, să fie puternice și să-și respecte mereu principiile de viață.

Pe Paula, Judith, Brida, Malika și Jorinde le unesc fie soarta, fie legăturile de sânge. Sunt cât se poate de diferite, dar toate caută fericirea mereu trecătoare, și fiecare dintre ele va trebui să navigheze, în felul său, spre un liman, răspunzând curajos întrebărilor pe care multe femei nu îndrăznesc să și le pună. Plină de dinamism, sfre­delitoare și extrem de actuală, Iubirea în caz de urgență se implică în ceea ce înseamnă să fii femeie în secolul  XXI.

„O lecție despre fragilitatea umană, minunat scrisă.“ – Women and Home

„O pasăre rară în literatura germană: o carte care nu are nici o pretenție aparentă de a explica lumea – și totuși exact asta face.“ – Neue Zürcher Zeitung am Sonntag

„Totul se plătește în viață. În acest adevăr rezidă fascinația pe care o exercită romanul Danielei Krien, o carte impresionantă, care te pune pe gânduri.“ – Berliner Zeitung

„Daniela Krien înregistrează cu un extraordinar rafinament psihologic haosul emoțional și inconstanța vieții moderne.“ – Vogue

„O lecție despre fragilitatea umană, minunat scrisă.“ – Women and Home

Paula își întâlnește viitorul partener într-o seară fierbinte de vară. Este căsătorită, dar căsnicia nu a rezistat unei tragedii cumplite. Energica Judith este un medic competent, o femeie cultă și sigură de sine care își administrează eficient și expeditiv relațiile cu bărbații aleși de pe site-urile de dating, dar lipsa ei de implicare ascunde o vulnerabilitate imensă. Brida este o scriitoare și o femeie care își dorește (curaj, sau egoism?) totul fără compromisuri: să-și mulțumească pe deplin familia, soțul și fiicele și, în același timp, să fie liberă pentru a-și asculta vocația. Malika a fost abandonată de partenerul ei, iar visul unei cariere muzicale strălucite s-a spulberat odată cu acela de a avea o familie. Când sora ei mai mică, Jorinde, o actriță de succes căreia viața pare să-i fi dat totul, îi cere să hotărască soarta unui copil, Malika renaște. Un roman plin de forță despre alegerile și destinele a cinci femei ale căror vieți se încrucișează.

Fragment

Când era mică, Judith petrecea câte o jumătate de zi în biserică lângă orgă. Cel mai frumos lucru pentru ea era să-şi însoţească tatăl, stând în galeria bisericii în orele în care acesta exersa. Muzica liturgică de orgă i se părea plicticoasă, însă lucrările concertante îi plăceau foarte mult. Înfăşurată în şaluri de lână, şedea pe o blană de miel şi picta, în timp ce tatăl ei cânta Bach şi vorbea în pauze despre viaţa compozitorului.

Mama lucra în trei schimburi la clinică. Uneori, Judith n-o vedea cu zilele.

Când a început să cânte la pian, avea şase ani. La vârsta de doisprezece ani îşi învăţa un prieten de familie cum se reflecta în compozițiile lui Astor Piazolla cunoașterea contrapunctului din fugile lui Bach.

Muzica era ubicuă. Judith exersa zilnic la pian, adesea mai multe ore, şi cânta cu Paula în corul bisericesc al copiilor.

Paula era singura ei prietenă.

Nu semănau una cu alta. Paula era închisă în sine şi îşi dorea să fie acceptată de celelalte fete, Judith era precoce şi plină de aplomb şi n-o interesau deloc problemele fetelor. Băieţii se temeau de sarcasmul ei şi fetele de concurenţa ei. Adesea, stătea într-un colţ al curţii şcolii şi-i privea. Cum se adunau fetele în grupuleţe şi chicoteau, cum provocau băieţii, cum ridicau glasurile făcând pe grozavele, cum îşi lăsau pletele să fluture. Uneori, Paula şedea lângă ea, privind şi ea.

*

Opresc în faţa uşii următorului pacient. O vilă lângă parc.

Bărbat, 56, fumător înrăit.

O femeie vizibil mai tânără explică agitată că bărbatul are dureri în piept. El nu vrea un medic de la urgenţă. Rugămintea este ca toată chestiunea să fie tratată discret.

Fără analize de sânge, Judith nu poate exclude un infarct, iar tensiunea lui arterială este în mod clar prea mare. Îi dă un medicament cu efect rapid şi îi pregăteşte trimiterea pentru internare. Când el refuză, ea nu discută. Îi explică riscurile, îl pune să semneze refuzul şi pleacă.

— Este ora să mâncăm de prânz, îi spune lui Basti, care îşi tot face de lucru pe mobil.

După care Judith îşi dă scaunul pe spate şi închide ochii.

Puţin înainte de ora două, Judith ştie că Sven va aştepta zadarnic. Nu are numărul lui de telefon, iar pentru o contramandare pe e-mail n-are timp.

Medic, 45, va şedea astăzi singur în Cafeneaua Grundmann.

Basti conduce rapid spre următorul pacient.

O simplă răceală. Judith îi prescrie enervată femeii o reţetă şi părăseşte locuinţa cu un salut scurt.

Îşi aminteşte din nou de neplăcerile cu asociaţia medicilor prin asigurările de sănătate. Trebuie să scrie urgent o justificare. În ultimul trimestru decontase prea multe consultaţii scurte. I se făcuse deja o dată o verificare a plauzibilităţii. Problema era absurdă: prea multă muncă în prea puţin timp. Dar chiar asta e situaţia. În unele zile intră în cabinet pe la ora şapte dimineaţa şi-l părăseşte pe la ora douăzeci. La prânz comandă ceva de mâncare şi i se livrează acolo, apoi doarme puţin pe canapeaua de consultaţii şi îşi continuă munca.

Etica muncii o are de la mama ei.

Este suficient gândul la mama ei ca să şi obosească. Între timp îi pune la fiecare apel telefonic întrebarea despre copii. Ultima a fost nu demult.

— Nu, mamă, i-a spus, nu există nepoţi.

I-a auzit respiraţia în receptor şi a ştiut exact cum arăta mama ei în acel moment. Cât de gravă şi de cenuşie, cu cocul subţiat în ceafă, sprâncenele pensate în aşa fel încât îi dădeau un aer sever şi cu veşnic aceeaşi culoare pe buze. Un roşu maroniu, care era de mult demodat.

Apoi se dusese la calul ei, îl ţesălase şi-l periase mult, până ce părul strălucea şi nu mai era nici un rest de murdărie pe el, îi periase coama şi coada, până ce nu se mai simţise nici o încâlcitură, îi şlefuise potcoavele şi-i tratase urechile şi burta cu o protecţie contra insectelor, după care se suise pe el şi pornise călare pe câmp, unde cerealele crescuseră înalte şi putea călări în urmele lăsate de maşinile agricole, în timp ce spicele îi biciuiau picioarele. Mânase animalul şi-l lăsase după aceea să alerge mult. Sudoarea curgea șiroaie pe amândoi, iar tot restul îi devenise indiferent.

Lasă în jos parasolarul şi se uită în oglinjoară. Ridul dintre sprâncene este din nou clar vizibil. Îşi propune să se programeze curând la injecţie.

Basti opreşte în faţa unei case încă neasanate. Mirosul din casa scării îi aminteşte lui Judith de apartamentul în care locuise cu Paula cinci ani.

Paula şi ea – două pubere întârziate. La paisprezece ani aveau încă pieptul plat, la cincisprezece le-a venit ciclul aproape deodată, fiind ultimele din clasa lor. La şaptesprezece ani au avut primul prieten.

Paula cea palidă şi care se făcuse înaltă a devenit în câteva luni pasiunea tuturor băieţilor. Apariţia ei era impresionantă – verdele ochilor, roşul părului, pielea albă şi mişcările molatice, mlădioase. În comparaţie cu ea, Judith părea dură, sportivă, androgină.

Plictisită, se oprea locului când unul dintre băieţi îi trăgea din mers căciula de pe cap, aşteptându-se ca ea să fugă zbierând după el. Jocul cine-se-tachinează-se-iubeşte, uşor de ghicit, îi ofensa inteligenţa. I se păreau a fi nişte animăluţe programate genetic. Fiinţe sărmane, lipsite de voinţă, ale căror acţiuni se desfăşurau fără nici un autocontrol.

Primul prieten a fost profesorul ei de sport.

Cu şaptesprezece ani mai mult decât ea, căsătorit, un copil.

Judith sună la uşa locuinţei. Un bărbat deschide şi o pofteşte înăuntru. Dintr-o cameră din fundul apartamentului se aude muzică de pian. Judith recunoaşte prima parte din sonata Patetica a lui Beethoven. Pe pereţi sunt grafică, desene, fotografii.

În dormitor zace o femeie în pat. Pe cap are înfăşurat un batic colorat, noptiera este plină de medicamente. Ridică mâna cu greu, vorbeşte cu greu.

— Soţia mea, Maja, spune bărbatul, iar el se prezintă Wenzel Goldfuß.

Judith se aşază şi-l ascultă. Maja are cancer la sân într-o fază avansată. În timpul nopţii s-a trezit şi a simţit că are febră. Nu poate să înghită şi are dureri puternice de cap. Nici măcar la toaletă nu s-a putut duce singură.

— Nu vrem să mergem la clinică, îi spune el, de aceea am sunat la salvare.

Judith o consultă în linişte, fără să se grăbească. Femeia are în jur de cincizeci de ani, după aprecierea ei. Chimioterapia a slăbit-o. Infecţia a izbucnit puternic din cauza imunităţii scăzute.

Trece în revistă medicamentele de pe noptieră ca să le verifice compatibilitatea cu cele pe care i le va prescrie.

— Trebuie să cereţi sfatul oncologului dumneavoastră, spune, de fapt, soţia dumneavoastră ar trebui internată imediat.

Pe chipul tras al bărbatului sunt brăzdate în stânga şi în dreapta nărilor riduri adânci până la gură. Însă privirea lui este deschisă şi limpede, iar corpul lui are ceva puternic şi hotărât.

— Mâine. Promit.

Judith dă din cap. Pe cei mai mulţi pacienţi îi consideră nişte protejaţi imaturi pe care, când ești în cumpănă, mai bine-i tratezi cu severitate. Însă aceştia doi par să ştie ce fac.

— În caz de înrăutăţire a stării, mai cu seamă dacă febra nu scade, chemaţi, vă rog, medicul de urgenţă, adaugă şi-i înmânează bărbatului reţeta.

Sonata pentru pian a ajuns între timp la partea a treia şi Judith presupune că interpretul este Alfred Brendel1. Wenzel Goldfuß zâmbeşte pentru prima dată.

— Puteţi să urmăriţi asta?

— Era cât pe ce să devin pianistă, spune ea şi dă din umeri.

Când coboară scara alături de Basti, realizează că ceva o tulbură – o senzaţie. Este invidioasă pe femeia bolnavă. Maja Goldfuß va muri. Dar Judith n-a simţit încă niciodată ceva atât de puternic precum este legătura dintre aceşti doi oameni.

Parcurg în tăcere drumul spre următorul pacient.

Basti este un şofer bun. Fără manevre bruşte de frână, fără accelerări exagerate. Conduce lin maşina prin oraş. Judith închide ochii şi alunecă după câteva secunde într-un somn superficial. În timpul weekendurilor prelungite la clinică, în timpul turelor duble şi al serviciului de noapte, a trebuit să înveţe să folosească orice pauză. Şi totuşi, n-a regretat niciodată decizia ei de a studia medicina.

Desigur, ar fi devenit şi o pianistă serioasă. Însă certitudinea de a nu trece niciodată peste nivelul mediu, de a nu străluci niciodată, o determinase nu doar să nu dea proba de aptitudini, ci şi să renunţe total la cântatul la pian.

---

Daniela Krien s-a născut la Neu-Kaliß, în Germania de Est, în 1975. În 1999 s-a mutat la Leipzig, unde locuiește și în prezent cu cele două fiice ale sale. A studiat la Leipzig comunicarea și mass-media, audiind și cursuri de studii culturale. Din 2010 se dedică în exclusivitate scrisului. Romanul ei de debut, Irgendwann werden wir uns alles erzählen (Cândva ne vom povesti totul), din 2011, s-a tradus în 15 limbi și a fost ecranizat de Emily Atef. În 2014 îi apare volumul de povestiri Muldental. În 2015 a primit Premiul pentru debut Nicolaus Born. În 2020 i s-a decernat Sächsischer Literaturpreis pentru scrierile sale în proză. Romanul Iubirea în caz de urgență (Die Liebe im Ernstfall; Humanitas Fiction, 2021), publicat în 2019, a fost finalist al Premiului pentru literatură „Text & Sprache“ des Kulturkreises der deutschen Wirtschaft. În 2019 a ajuns numărul 1 pe lista bestsellerurilor Der Spiegel timp de trei săptămâni și drepturile lui de traducere sunt vândute în peste 25 de țări.