Ne salvează literatura de la depresie?

Spus scurt, nu. Poate doar în măsura în care tu ești scriitorul și, punând pe hârtie propria-ți depresie, reușești să o sublimezi prin scris. Dar mi-e greu să cred că așa ceva este valabil pe termen lung. Înainte de toate, nu există depresie, există depresii. Trăirile, chiar dacă pot fi codificate prin termeni universali, sunt cu totul subiective. Sintagma „sentiment de inutilitate” nu ar trebui să pună semnul egal între modul în care cineva trăiește acest sentiment și modul în care-l trăiește un altul. Nu toți cei care trăiesc un sentiment de inutilitate sau alte simptome ale depresiei sunt depresivi. Așa încât, despre ce anume vorbim când vorbim despre depresie? De la depresia „ușoară” până la depresia ca urgență medicală majoră este o întreagă plajă de intensități. Despre care dintre ele vorbim? Poate că un om care suferă de o depresie ușoară se ridică, cu ajutorul cărților, dar nu cred că cineva cu o depresie majoră va rezolva ceva. Nici disponibilitate prea mare de-a citi nu are depresivul major sau, dacă are, mai degrabă caută, în lectură, lucruri care să-i întărească justificabilitatea unei sinucideri.

Există anumite cărți, pe care dacă le citim, suntem mai puțin afectați de depresie? Și dacă da, care ar fi recomandările?

Cum spuneam, depresia nu este una. Sunt grade variabile de depresie. Fiecare face față în felul lui. Mie esențial mi se pare apelul la medicul psihiatru, înainte de apelul la lectură. Farmacologia nu rezolvă cauza depresiei, dar modifică echilibrul creierului iar omul are posibilitatea să caute sprijinul unui psihoterapeut pentru a-și rezolva problema depresiei și pentru a putea renunța, cu timpul, la tratamentul medicamentos. Așa că nu fac recomandări în termeni de carte, ci de medic psihiatru și psihoterapie. Cu depresia nu te joci.

De sărbători, se accentuează depresiile?

Da, se accentuează teribil. Sărbătorile sunt, în esență, timpi petrecuți cu ceilalți ai noștri, cu familia, de regulă. Depresivul resimte acut singurătatea ori pentru că, efectiv, a rămas singur (mă gândesc la cei care au pierdut pe cineva care juca un rol important în viața lor), ori pentru că s-a îndepărtat deja de familie și nu găsește drumul reîntoarcerii. Se percepe ca fiind singur pe lume, îi percepe pe ceilalți ca fiind nepăsători la suferința lui, că l-au uitat chiar, că viața lui nu are niciun rost, în timp ce se uită în jur și-i vede pe ceilalți împreună. În timpul sărbătorilor se produc cele mai multe sinucideri din depresie.

Vorbești despre sinucidere – de fapt, de ce se recurge la acest gest ultim? Eșecul cui este de fapt o sinucidere? – al protagonistului, al medicului, al familiei, al  prietenilor sau al societății? De fapt, cum deosebim depresia de simple toane?

Prin câteva simptome. Pe care, desigur, trebuie să le cunoaștem pentru a ne autodiagnostica sau pe care trebuie să le cunoască cei din preajmă, pentru a putea interveni. Senzație de oboseală nejustificată, lipsa de chef în general, diminuarea sau lipsa motivațiilor care până atunci existaseră, nevoia de izolare, sentiment de tristețe nejustificat, tendința de retragere din lume, nevoia de a plânge fără motiv, etc. Nenorocirea este că depresia poate fi extrem de perfidă, fără simptome aparente sau cu simptome ce lesne pot fi confundate cu toanele. Aș spune așa: la orice modificare a stării, care depășește o lună fără să se remită și care nu mai este justificată, trebuie consultat un psihoterapeut, care ar trebui să-și dea seama dacă este cazul să ceri ajutor psihiatric sau nu.

Ce predispune la depresie? Cât anume influențează doza de sensibilitate a unui om apariția ei? Sunt creatorii – scriitorii, artiștii – mai predispuși decât ceilalți?

Nu cred că scriitorii, artiștii sunt mai predispuși la depresie. „Doza de sensibilitate” poate fi un atribut înnăscut sau poate fi o vulnerabilitate căpătată în mediul primar de viață al copilului. Caracteristicile psihice parentale (sau ale celor care cresc copilul) sunt esențiale. Copilul unei mame depresive, netratate, va avea risc de a dezvolta depresie sau o altă tulburare mentală de trei ori mai mare decât copilul care o mamă fără depresie. Vulnerabilitatea este mai degrabă una de mediu – mediul fiind, la vârsta mică, însăși mama, cu tot cu conținuturile ei mentale. Dacă avem în minte bolile contagioase, modul în care se „iau” și se „dau” ele, înțelegem de ce o mamă depresivă este o mamă „contagioasă”, cu toate că, desigur, depresie nu este un virus.

Există o literatură a depresiei? Cărțile despre depresie potențează această stare?

Depresia este o boală care nu se vindecă prin lectură, din nefericire. Da, există o literatură a depresiei, una de specialitate, scrisă pentru cei care sunt sau se pregătesc să devină specialiști, dar a avea informații despre depresie nu echivalează cu a te trata de depresie. Iar a-ți compara depresia cu a altuia nu este, în sine, un mijloc terapeutic. Câți depresivi, eventual mari scriitori, nu au sfârșit sinucigându-se? Sunt destui, din păcate.

Da, Tolstoi, Hemingway, Brautigan și lista e lungă, sunt doar câțiva dintre marii depresivi ai literaturii universale…Hai să vorbim și despre personaje – Anna Karenina, a fost o femeie depresivă?

Anna Karenina se aruncă într-o iubire fuzională cu contele Vronski, o figură idealizată masiv, adică suprainvestită emoțional, care are capacitatea de a strâni pasiunea Annei. Starea de idealizare, așa cum este cea de îndrăgostit, este o stare pe cât de minunată, pe atât de „patologică”, adică ești bolnav fără a fi bolnav: ești absorbit de ființa celuilalt, devii orb, neputincios, nu-ți mai aparții. Atunci când totul se soldează cu căderea din ideal, desvrăjirea, adică întâlnirea cu realitatea, este echivalentă cu o fractură sufletească, pe care unii nu o pot suporta. Idealul este totul iar tu devii idealizarea ta, prin iubirea față de celălalt. Cu atât mai mult totul devine insuportabil când, pentru a-ți urma pasiunea, ești nevoit să apelezi la o ablație sufletească: să renunți la propriul copil. Să fie iubirea aceasta pasională a Annei Karenina o nevoie ce se cere, imperios, împlinită, fără puterea de a i se împotrivi? Căderea din ideal duce, adeseori, la depresie. Apărările psihice se prăbușesc. Când nimic nu mai face de gardă la vămile vieții, te arunci în neant. Sau sub roțile unui tren.

Se spune că marea literatură izvorăște (și) dintr-o depresie adâncă. Nu știu în ce măsură este un clișeu, însă aș fi curioasă care este părerea unui psihoterapeut?

Cred că marea literatură izvorăște (și) din capacitatea scriitorului de a fi foarte în contact cu procesele mentale inconștiente, din capacitatea lui de a sublima, din capacitatea de a proiecta, personifica mișcări psihice intuite… Știți, există un travaliu al actului creator. Da, se spune că fiecare carte este o depresie învinsă, dar eu nu sunt de acord, adică nu pot generaliza. Asta pentru că nu orice carte scrisă este o creație. Avem creații ale unor mari bolnavi, care bolnavi au rămas și după ce au creat. Nu, depresia este un univers aparte, care nu trebuie confundat cu ceea ce nu este. Depresia este un teritoriu plin de morbiditate, creația este unul plin de viață, chiar dacă vorbește despre moarte.

Are depresia – atunci când vine vorba despre creație – vreo parte constructivă, benefică?

Dacă este vorba despre o depresie care poate fi dusă pe picioare și care permite explorarea ei, un travaliu de a o descifra, fie și prin intermediul creației, poate fi văzut ca ceva benefic. Dar dacă este vorba despre o depresie profundă, nu spun că de aici nu poate ieși o creație valoroasă, spun doar că lucrul ăsta nu este de niciun ajutor depresivului. De ajutor sunt psihiatrul și psihoterapeutul. Repet: depresia profundă este o urgență medicală majoră. Moartea poate fi la un minut distanță.

Pentru că tu nu ești doar psihoterapeut, ci și scriitoare – spune-mi, care a fost cel mai depresiv personaj creat de tine?

Cum știu că depresia este doar o fațetă a unui mix de problematici, nu am creat un personaj pur depresiv, ci am strecurat diferite simptome în mai toate personajele mele, intenționând să arăt că nimeni pe lumea asta nu este totalmente bolnav/nebun sau totalmente sănătos. Sănătatea psihică este rezultatul unui echilibru/compromis între forțele din interiorul nostru sau, cu o vorbă a lui Freud, „între sănătate și boala psihică este o diferență de grad, nu de natură”. Dar dacă e să aleg un personaj cât mai depresiv dintre cele create de mine, atunci aș alege-o pe Shoba, indianca din Încă două vorbe (Freud Museum, Polirom, 2019), studentă la litere și poetă obsedată de poezie care, ca în transă, caută să descopere cum se scrie Poezia, adică ce anume face ca o poezie să poată fi Poezie. Pentru că nu descoperă, se sinucide. Este acesta adevăratul motiv pentru care Shoba se sinucide? Nu prea știm, căci la final aflăm că, la autopsie, se descoperă că Shoba era bolnavă de cancer, care-și trimisese deja metastazele peste tot.

---

IOANA SCORUȘ  este psihanalist, scriitoare

Absolventă a Institutului de Petrol și Gaze, Facultatea de Tehnologia Chimizării Petrolului și Petrochimie și a Universității Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie, București

Cărți publicate: „Iubiri imperfecte – plachetă de poezii”, (Premier Ploiești, 2004), „Povestea unei sinucideri”, roman – (Albatros, București, 2006), „Paradoxurile psihanalizei în România”, carte de dialog cu șapte psihanaliști care au practicat psihanaliza în România în clandestinitate, pe vremea comunismului (Paralela 45, 2007), „Un an din viața Liubei B”., roman – (TREI, 2017), „În definitiv”… carte de dialog cu Ion Vianu, (Polirom, 2018), „Freud Museum”, roman, (Polirom, 2019).