Când, cât și în ce fel v-a vorbit pentru prima dată mama dumneavoastra despre primele decenii ale instaurării comunismului în România ? 

Mai întâi, trebuie să vă spun că în multe privințe, părinții mei au fost indisociabili. Nu pot spune că mama mi-a vorbit. Au vorbit amândoi. Și despre aceste lucruri, în special Tata. Povestirile lor au fost legate de istoria personală a bunicului meu, avocatul și ministrul liberal Aurelian Bentoiu, care se afla în închisoare când m-am născut și care a murit la Jilava când eram în clasa I. Părinții mei au aflat însă doar dupa un an de zile, când un maior  – sau ce-o fi fost – a venit cu o cutie acasă, în care se aflau lucrurile pe care bunicul le avea asupra lui în momentul celei de-a doua arestări: un inel de aur, un ceas, o cămașă. Probabil existaseră și altele, care fuseseră reținute. Apoi, în ‘64, la eliberarea deținuților politici, a venit în vizită la noi un fost camarad de celulă al bunicului meu, care a povestit multe lucruri mamei. Tata nu era acasă, iar eu am fost trimisă în cealaltă cameră. În același an a venit să moară la noi bunica paternă, Alice, care până atunci stătuse pe la diferite rude, după ce fusese dată afară din casă. Avea un cancer în fază terminală și a murit la noi acasă. După aceea, adică după ‘64, lucrurile s-au liniștit și mi s-a povestit tot. Am avut impresia că mă nasc atunci, că înțeleg în sfârșit de ce în casă bântuia o tristețe atât de mare. Mi s-a povestit tot. Așa că intrând la liceu eram deja la curent. N-am vorbit oricum cu nimeni, n-am povestit nimic. Am înțeles imediat ce risc enorm își asumaseră părinții, explicandu-mi adevărata natură a regimului.

Cât timp si mai ales cum anume a lucrat Annie Bentoiu la această carte – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959 (Humanitas, 2019)? Care a fost provocarea supremă atunci când a lucrat la scrierea ei ? 

 S-a pregătit cu mulți ani înainte de a o scrie. S-a dus în biblioteci, a consultat reviste și ziare ale epocii – toată colecția  Scanteia, de exemplu. A vorbit cu istorici – Dinu Giurescu era un fost coleg de liceu si un bun prieten al Tatei, s-a consultat cu contemporanii în care avea încredere, cu cei din generația părinților care mai trăiau. A adunat povestiri din viața multor rude și cunoștințe. A consultat dosare CNSAS. Și-a făcut fișe. Primul volum a fost scris în vreo 2 ani, între 1997-1999 și publicat la Editura Vitruviu în 2000. Provocarea suprema ? – Să scrie direct în computer! Mama scria la mașină de multă vreme dar nu se mai găseau role cu cerneală și a trebuit să învețe noua tehnologie. Al doilea volum, de doua ori mai gros, a fost scris între 2000 și 2005 și publicat în 2006, tot la Vitruviu. Memoriile au fost apoi preluate de Humanitas.

Mă întreb cât de greu i-a fost să scrie despre această epocă pe care a trăit-o, o epocă în care minciuna și cinismul deveniseră  strategii banale pentru simpla supravietuire… 

Foarte greu, mai ales pentru o ființă atât de pură, moral și uman. Cartea asta a ucis-o.

Ce efect a avut asupra dânsei scrierea acestor memorii ?

A reprezentat împlinirea unei datorii morale, a unei exorcizări, a unei redempțiuni… Iertare, nu cred. A scris-o pentru ca istoria asta să servească cuiva. Memoriei. Pentru ca lucrurile să fie spuse și să nu se fi întâmplat în zadar. Este o carte de istorie. Faptul că este povestită  la persoana I întărește gravitatea faptelor. Le permite unor tineri să se identifice cu personajele și să înțeleagă că această istorie se poate, din păcate, reproduce dacă nu întocmai, măcar asemănător. Cartea este un semnal de alarmă – „Atenție, noi nu gândeam că se pot întâmpla astfel de lucruri, dar voi trebuie să știți că s-au mai întâmplat, că istoria se poate repeta”. Din acest punct de vedere, cartea de memorii a mamei sună ca un avertisment.

Ce reprezintă de fapt memoria, memorialistica, amintirile despre ce s-a întâmplat cândva ? Cât de mult avem nevoie de memorie ca oameni, care este locul ei în reconstrucția unui trecut și în construcția unui prezent ? 

Nu suntem nimic fără memorie. Nu merităm numele de oameni, dacă refuzăm să privim în față trecutul. Nu întâmplător mama muzelor este zeița memoriei, Mnemosyne. Artele, dar și astronomia și istoria sunt fetele ei. Clio, muza istoriei, este deci fata memoriei și a lui Zeus, stăpânul cerurilor. Mitologia nu este o colecție de povești frumoase. Poveștile ajută doar să înțelegem adevăratele raporturi între lucruri. Ce este greu este să nu deformam trecutul, povestindu-l fals. Mai există unii supraviețuitori din perioada instalării comunismului, care spun adevărul. Eu am avut norocul să cunosc pe foarte mulți. Îi plâng pe cei mai tineri, care nu au avut norocul ăsta.

S-a gândit, atunci când le scria, că va veni un timp în care aceste pagini își vor găsi locul lor firesc în reconstituirea minuțioasă și fără menajamente a unei epoci ? 

De aceea le-a scris. A sperat că așa va fi. Mama nu este atât o memorialistă cât o martoră. Trebuie să-i fim recunoscători.

„Nu-mi pot permite sa uit, pentru că ceea ce vreau este să înțeleg”- a ințelege, are și conotația de a ierta ?

Nu. A înțelege da, a ierta nu. În mintea atât de înaltă a mamei, ororile la care a asistat în decursul vieții nu puteau încăpea. Nici nu și le-ar fi putut imagina. Dar a vrut să afle, să știe, să retrăiască prin scris acele drame, ca să le exorcizeze. Asista îngrozită a doua oară, scriind cartea, la toate acele grozăvii. Acceptând să retraiască oroarea, și-a făcut personal un mare rău. Repet: cartea asta a ucis-o. A însemnat un efort imens al capacităților sale sufletești. S-a sacrificat literalmente. Dacă n-ar fi scris-o, sunt convinsă că ar fi trăit și azi. Părinții ei fuseseră centenari iar ea nu avea nicio boală, nicio diminuare fizică. Dar corzile sufletului și ale minții, încordate cu disperare întru înțelegerea monstruosului trecut, au cedat în final.

Dumneavoastră, martor  – uneori indirect – la tot ceea ce s-a întâmplat, ați moștenit de la scriitoarea Annie Bentoiu ideea de ordine, de coerență în a păstra rămășițele trecutului ? Mă refer la dosare, memorialistică, scrisori, fel de fel de fotografii și documente în ideea că fiecare dintre ele poate cândva completa un tablou al epocii ? 

Da. Păstrez totul legat de acele timpuri. Ador istoria și o cunosc destul de bine. Îmi place politica – istoria timpului nostru – și poate m-aș fi implicat activ, dacă nu m-ar fi reținut micimea actuală. Scriu și eu niște lucruri. Pentru sertar, deocamdată…

Care ar fi una dintre cele mai frumoase amintiri atunci când vă gândiți la părinții dumneavoastră ? Și cum le-ar  fi  plăcut dânșilor să fie evocați ?

Amintiri despre ei ? Toate sunt frumoase. Poate privirea din ochii lor, când se uitau cu drag la mine. N-am să uit niciodată. Din fericire există fotografii. Ei ar fi vrut probabil să fiu mai pudică. Dar eu sunt din altă generatie. Sunt poate mai liberă pe dinăuntru. Toata educația lor a fost dirijată spre această libertate de gândire și simțire pe care mi-au insuflat-o. Pentru mine cuvantul „libertate” este cel mai frumos cuvânt.

A existat o corespondență cu dânșii pe care ați avut-o în ultimii ani… 

Da. Există. Imensă. Nu știu încă ce soartă va avea.

„Timpul ce ni s-a dat” nu e singurul volum al mamei dumneavoastra… Era și poetă și scriitoare… 

Mama a scris mult și a publicat în Elveția câteva volume de poezii și gânduri în franceză – era complet bilingvă – care sunt superbe și cu excepția unuia, netraduse în română. Poate cândva, cineva ar putea fi interesat…a tradus enorm și din literatura română în franceză și consider că cele mai reușite traduceri din Eminescu îi aparțin ei, nu sunt cele citate în mod obișnuit…

 Dacă ar fi să alegeți doar trei trăsături de caracter, trei calități de care Annie Bentoiu a dat dovadă scriind aceste memorii, care ar fi acelea ? 

Curaj, perseverență, înalt simț moral. Știa ce e bine și ce e rău imediat, fără nici un dubiu. Se amuza să vadă că alții nu știu.

O viață între Elveția și România – cum v-a fost în toată această perioadă până când lucrurile au intrat într-o oarecare coerență după 1989 ? 

Nu pot răspunde în câteva fraze, este vorba de o viață de om, 40 de ani… cam despre asta scriu eu acum.  Ca să spun totuși ceva, aș spune ca dupa ‘89, lucrurile în țară au intrat în incoerență.

 Dincolo de părinți, de amintiri, de această carte – iată, ce vă leagă în mod special de România ? Cum vă raportați la ea ?

Mă leagă tot, visceral. Dar mai ales durerea în fața destinului neîmplinit al României. Durerea și tragedia leagă mai mult decât lucrurile frumoase.

Care este cea mai mare bucurie a dumneavoastra atunci când vă întoarceți în România ?

Haideți să mergem un pic în cotidian: să beau o bere cu prietenii la o terasă, vara, în București.

Notă : Acest text a fost publicat în premieră în revista RAMURI, martie/ 2020