Ar trebui să specificăm de la început cititorilor faptul că dumneavoastră nu l-ați întâlnit personal pe Părintele André Scrima și că biografia pe care urmează să o publicați în curând este rezultatul cercetării surselor de arhivă, a manuscriselor personale ale acestuia, ale scrisorilor, însemnărilor și mărturiilor celor care au avut privilegiul întâlnirii cu teologul. Credeți că – dacă l-ați fi cunoscut – biografia dumneavoastră ar fi fost subiectivă și mai puțin critică și echilibrată? Este postfactual să speculez, știu, dar, dată fiind anvergura personajului, cum credeți că v-ar fi influențat?

Biografia Părintelui Scrima pe care urmează să o public a fost, inițial, gândită ca o contextualizare a problemelor și a temelor din primul volum, deja apărut, Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale la Editura Humanitas. Pe parcurs, s-a transformat însă pentru mine într-o formidabilă aventură de sine stătătoare. Viața Părintelui, itineranța sa și locurile în care a trăit, oamenii pe care i-a cunoscut, evenimentele la care a luat parte, formează textura unui destin exemplar, aflat la hotarul dintre istorie și cer. Documentarea pentru o astfel de carte (atâta câtă am fost în stare să o fac) a avut și ea pentru mine o strălucire de destin: am întâlnit pe mai toți prietenii Părintelui Scrima, atât de diferiți între ei cum nu m-aș fi așteptat, i-am parcurs scrisorile din Arhiva de la New Europe College, alcătuită de Anca Manolescu, am vizitat locurile sale dragi din Beirut și Deir-el-Harf. Am încercat, pe toate aceste căi, să compun un portret al Părintelui, un chip cât mai viu. Dacă am reușit, atunci această biografie ar trebui tocmai ea să fie „completată” de primul volum și nu invers. M-am împrietenit cu personajul cărții, vreau să cred că îl intuiesc în multe dintre gândurile și hotărârile lui (în retragerile lui din tot ce era în primejdie să se „solidifice”, mai ales). Uneori imi este dor de întâlnirea cu Părintele Scrima pe care nu am avut-o. Dar cred că ea nu ar fi putut să aducă nimic în plus cărții. Aceasta din urmă este, ca toate împrietenirile mari, necondiționată, absolută. Cât despre efectul pe care l-ar fi avut asupra propriei mele vieți o întâlnire în real, nu știu încă ce să spun. Cea mai mare întrebare a mea este dacă m-ar fi acceptat în cercul său de „discipoli”.   

De fapt când – în contextul studiilor și lecturilor dumneavoastră – ați auzit pentru prima oară de Părintele André Scrima?

Întâmplător. Scriam despre Michel de Certeau și, căutând bibliografie suplimentară, m-au atras câteva similarități (formale) între cei doi în ceea ce privește rolul spiritual al itineranței, al dorinței, al întâlnirii cu alteritatea. La început, cartea despre fizionomia experienței spirituale ar fi trebuit să fie o comparație între două „teologii”. Greșeam. Atât Anca Manolescu, cât și Andrei Pleșu m-au orientat discret – dar abil – către o cercetare aprofundată a textelor Părintelui Scrima, iar intenția comparativă a dispărut. Și așa a început întâlnirea mea cu el. Arhiva de la New Europe College, despre care am amintit deja, este cu totul miraculoasă. Riguros indexată, păstrează totuși ceva din felul de a fi al Părintelui: fragmentară, labirintică din punct de vedere tematic, presărată cu formule și întrebări cu totul minunate. Parcurgerea ei este un exercițiu irezistibil.

André Scrima este dificil de caracterizat – a fost un părinte spiritual pentru unii, un model intelectual pentru alții, un personaj și un necunoscut pentru o bună parte. Cine l-a cunoscut, vorbește într-un mod aparte despre acest om. Pentru dumneavoastră ce a reprezentat această întâlnire – spirituală, literară – cu André Scrima?

Adevărat. Acest fapt m-a mirat de la început. Ascultându-i pe cei care l-au cunoscut, m-am întâlnit de fapt cu un personaj multiplu: intelectual, duhovnic, profesor, sfătuitor, uneori chiar „inițiat”. Am aflat multe lucruri foarte ineteresante de la Andrei Pleșu, Radu Bercea, Anca Manolescu, Vlad Alexandrescu, Dana Jalobeanu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Anca Vasiliu, Virgil Ciomoș, Radu Găină, Claude Karnoouh. Le mulțumesc mult. La Beirut, unde am fost într-un stagiu de cercetare alături de Daniela Dumbravă, apropiații săi (Emma și Antoine Khoury, Raymond Rizk, Houda Kassatly, Hisham Nashabé, Părintele Youssef, de la Deir-el-Harf) mi-au completat, caleidoscopic, imaginea pe care o aveam din București (mai degrabă intelectuală și spirituală) cu dimensiuni noi. Le era dor de el ca de-un bun prieten. Am aflat că fredona Concertul de Aranjuez (informație valoroasă, după ce Dana Jalobeanu îmi povestise cum l-a auzit cântând, la Tescani, Stenka Razin), că glumea inteligent, că îi plăcea să stea la taifas. Cum spuneam mai sus, întâlnirea mea cu el a fost însă mediată decisiv de întâlnirea cu arhiva pe care a lăsat-o în urmă. Plecând de aici, am încercat să reconstruiesc chipul unui mod de a înțelege lumea: unul în care credința profundă, cultura, refuzul oricărei formule luate de-a gata, inteligența și prietenia formează, toate, o cheie pentru descifrarea frumuseții cu care Duhul acoperă lucrurile.

În ce măsură vorbim despre un element de noutate pe care îl aduce biografia pe care ați scris-o dumneavoastră? Ce există în text și nu s-a mai spus despre teologul Scrima? Care ar fi cel mai bulversant detaliu?

Am încercat în primul rând să adun toate sursele posibile, toate mărturiile și documentele relevante pe care le-am putut găsi despre el. Evident, mi-au mai și scăpat, cred, unele. Dar sunt oarecum mulțumit de sinteza pe care am reușit-o, ca punct de plecare pentru cercetări ulterioare, pe care le aștept. În al doilea rând, am încercat să găsesc un ritm și o cadență a faptelor, care să nu le impună vreo semnificație sau vreo greutate străine de ele. Să-mi povestesc împrietenirea, în desfășurarea ei tainică, liberă. Nu am descoperit secrete și nici nu mi-am propus asta. Am sesizat însă lucruri fermecătoare. De exemplu, felul în care se entuziasma, în fața unui cuvânt sau a unui peisaj: cu discreție, dar total, nestăvilit, cu bucurie nemăsurată. În manuscrise, de exemplu, găsim acest pasaj pe care l-am tot citat: „Visceral obosit de această lume ce e noi înșine en tant que solitude. E așa de frumos în acest început de toamnă mediteraneeană, cu zări strălimpezi străjuite de pini enigmatici și de măslini cu frunze pudrate în argint trist. Frumusețea e încă în lume. Le monde passe, mais son visage ne passe pas”. E suficient pentru ca să înveți să devorezi toate răsăriturile lumii.

Dacă am vorbi despre provocări – pentru cine nu este familiarizat cu genul, a alcătui o biografie este unul dintre cele mai dificile demersuri – care a fost de fapt provocarea majoră cu care v-ați confruntat în alcătuirea textului? Spuneați că la acest om, viața și scrisul său sunt intim legate…

Provocarea majoră a fost să dau textului miez narativ. Nu am vrut să înșir date și evenimente, ci să povestesc un fragment de viață. Nu știu dacă am reușit. Dar nu am exersat niciodată acest gen literar, așa ca aștept să văd ce vor spune cei care vor citi. Și într-un astfel de demers mai este, cred, ceva important: discreția autorului. Am încercat să păstrez, mereu, taina care înconjoară viața „personajului”. În cazul Părintelui Scrima, este esențial acest lucru, pentru că discreția făcea parte din datele esențiale ale ființei sale. În taină vorbește Duhul, ale cărui semne el le-a căutat mereu; dar ele nu pot fi sesizate decât în măsura în care curiozitatea „biografului” învață să se smerească.

Se reflectă viața sa în ceea ce a scris? În ce măsură și cum?

Părintele Scrima a fost, în mod neabătut, monah. Unul neconvențional, nedefinit prin aparențe, ilustrând modelul „monahismului în lume”, cum observă Paul Ladouceur. Dar monah deplin. Așadar, o astfel de viață „unificată” radiază în scrieri, fapte, prietenii sau decizii. Unitatea dintre viață și scris trebuie judecată, cred, „pe verticala” acestui principiu unificator, care cred că a fost, după lecția pe care i-a dat-o Antimul, mărturisirea prezenței Duhului în orice lucru al lumii.

Părți din parcursul său – momentul Antim, călătoria în India, profesoratul la o universitate din Liban, conferințele pe care le susține în Franța… cum ajută la definirea unui acasă? De fapt, pentru un monah, teolog, absolvent cu o teză despre Platon, ce înseamnă a fi acasă?

Un cuvânt drag al Părintelui Scrima este I Corinteni 10, 12: „de aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”. La fel, cred, „acasă” este pentru el, în mod paradoxal pentru ceilalți, tocmai neașezarea, itineranța: o lume de semne în care a învățat să se lase condus de Duhul. În cursul despre experiența spirituală observa, inspirat, că primul lăcaș al Chivotului a fost cortul, nu casa clădită din piatră. Nomadul, nu sedentarul știe să răspundă la această întrebare, pentru că dă casei alt sens decât pe cel al posesiunii unui bun: pe cel al familiarității și al libertății, trăite doar împreună.

Care a fost relația sa cu mișcarea „Rugul Aprins”?

Rugul Aprins a fost, cred, mai mult decât o mișcare. A fost un miracol, unul dintre cele mai frumoase momente ale istoriei noastre contemporane. Intelectuali, artiști, duhovnici, teologi, oameni de tot felul se adunau în spiritul credinței, vorbeau despre marea cultură și, cel mai important, luau parte la liturghie cu bucurie, ca la o formă firească, primenită de a fi. Părintele Scrima (care a fost îndrumat spre Rugul Aprins de către un personaj interesant al vremii, Marcel Avramescu) descrie, în Timpul Rugului Aprins. Grupul de la Antim, cele ce se întâmplau la Mănăstirea Antim, din București. Doar amintesc câteva repere: intersecția dintre tradiție și „nonconformism activ”, „fraternitatea” spirituală, „savoarea paradoxului”, libertatea, tradusă ca verbalizare, „codul umorului”, cultura trainică. Toate acestea rămân coordonate ale personalității Părintelui Scrima. Se observă în fiecare rând pe care l-a scris, în fiecare gând al său. Dar dincolo de această bogată articulare sufletească, rămâne și un gest esențial, pe care Antimul l-a dăruit Părintelui Scrima: mărturisirea, ca matcă și formă privilegiată a vieții spirituale; înțelegerea prezenței Duhului, urmată de vestirea ei, cu bucurie. O va face într-o formă anume, comentând, la Paris, la Abația Sainte-Marie du Mont de Cats, în Liban, cu frații de la Deir-el-Harf și nu numai, scrisoarea-testament a lui Ivan Kulîghin, duhovnicul grupului, el însuși o figură enigmatică, decisivă în biografia Părintelui Scrima. Este o formă de a transmite tradiția isihastă ca învățătură vie, nu ca rețetar sau sinteză teoretică. Cuvintele lui Ivan cel Străin nu sunt pur și simplu „relatate”, ci repovestite, ca noutate surprinzătoare, într-o împletire unică cu viața celui care o interpretează, cu zăbavă și atenție crescute din melancolie și dor. Transmiterea tradiției, mărturisirea Părintelui Scrima este astfel un exemplu al „fidelității creatoare” prin care intră Duhul în rândul oamenilor.

Ce a reprezentat întâlnirea cu patriarhul Justinian Marina?

Este, cred, una dintre întâlnirile providențiale din biografia Părintelui Scrima. Dincolo de timpul istoric zănatic, între cei doi a existat o lungă și profundă prețuire reciprocă. Patriarhul Justinian îl va aduce bibliotecar la Patriarhie, în momentul în care Seminarul Teologic de la Neamț se închide. Apoi va juca un rol esențial (evident, și prin legăturile politice importante pe care le avea), în plecarea tânărului monah în India (îl va susține chiar financiar, cât a fost posibil). În anii petrecuți de Părintele Scrima departe de țară, îl va chema în multe rânduri înapoi, fără succes însă. Există o scrisoare între Patriarhul Justinian și Patriarhul Athenagoras în care primul se arăta îngrijorat de starea fiului său duhovnicesc și încerca să îi „găsească un rost”. Părintele Scrima i-a scris mereu cu afecțiune și bucurie, lui dar și fiului său, Ovidiu. S-au întâlnit în multe rânduri în străinătate, ceea ce, la un moment dat, determină Securitatea să considere că Patriarhul „a pus ochii pe Scrima” (sic!) și l-a trimis în Occident cu mesaje secrete. Cel mai relevant fapt s-a petrecut însă la moartea Patriarhului. Părintele Scrima ține, la Radio „Europa liberă”, un scurt cuvânt în care spune: „patriarhul Justinian era un om de inimă, cu adevărat în stare să iubească, să înțeleagă, să accepte viața în totalitatea ei tumultuoasă”. Este unul din locurile în care, ca de atâtea ori, este evidentă „metoda” de înțelegere a Părintelui Scrima: aceea de a rearticula și resemnifica orizontala istoriei, oricât de lipsită de înțeles ar părea, cu o eliberatoare verticală a spiritului.

Care a fost influența lui Dumitru Stăniloae?

Cele mai multe lucruri despre acest subiect puteți afla de la Vlad Alexandrescu, care a și editat și comentat majoritatea scrierilor „românești” ale părintelui Scrima din anii 1950. Este cert că cei doi au avut, în acei ani, o legătură strânsă. Părintele Scrima și-a dat licența în teologie cu Părintele Stăniloae, despre antropologia apofatică. Mai mult, în seara de dinainte de a pleca în India îl vizitează, pentru a-și lua rămas bun. L-a respectat enorm, iar în prima sa ședere la Paris, plănuiește o traducere a Cursului de ascetică și mistică, pe care îl considera o lucrare esențială pentru spiritualitatea creștină. De asemenea, orientarea studiilor sale teologice către Sf. Grigorie Palama și Sf. Maxim Mărturisitorul este, în mod limpede, influențată de profesorul său. Cu toate acestea, legătura dintre cei doi se pierde în timp; schimbul de scrisori dintre ei este foarte sumar. Cel mai de neînțeles fapt este pentru mine acela că, după revenirea în București a Părintelui Scrima, în anii 1990, legătura dintre cei doi nu se reface. Nu s-au frecventat în mod deosebit și nici nu am găsit mărturii despre întâlniri miraculoase, precum aceea avută cu Părintele Cleopa, când s-au rugat îndelung împreună. Andrei Pleșu a povestit această întâmplare. Mai mult, în arhivă exista o variantă a textului despre Rugul Aprins în care Părintele Scrima deplânge atitudinea profesorului său în fața anchetatorilor Securității. Dincolo de toate acestea, cerd că rămâne o influență intelectuală decisivă a Părintelui Stăniloae asupra tânărului student Andrei Scrima, deși formulele sufletești, dorurile și mizele spirituale ale celor doi diferă. Relația dintre cei doi rămâne pentru mine una dintre „tainele” biografice despre care vorbeam mai sus.

Cum s-a raportat Securitatea Părintele André Scrima?

Lectura dosarului aflat la CNSAS lasă un gust amar. Agramat, compus cu răutate și cu un iz de suspiciune care vădesc întunecata alcătuire sufletească a lucrătorilor în poliția politică a acelor vremuri. Au existat două încercări de a-l „prinde” pe Părintele Scrima. Una în 1953, când se poate citi într-o notă: „întrucât nu avem material compromițător să se treacă la recrutarea acestuia, pe bază de constrângere”. Apoi, în 1968, când Ion Mihai Pacepa aprobă „planul Sony” pentru stabilirea „oportunității și a posibilității atragerii la colaborare” a Părintelui Scrima, dar și pentru a documenta acțiunile (dușmănoase, desigur) ale sale la adresa României. Ambele încercări eșuează. Nu există niciun document dintre cele accesibile care să ateste vreo colaborare. Și cred că s-a apărat, meticulos și abil, de aceste tentative, la fel cum a înfruntat politicos și toate chemările insistente înapoi în țară, venite din partea Patriarhului Iustinian. Securitatea l-a urmărit constant, a adunat informații de tot felul, a elaborat, cum spuneam, planuri și a trimis „emisari” pentru a-i controla activitatea. De exemplu, sursa Petroniu declară: „Andrei Scrima este la ora actuală personajul cel mai interesant din toată emigrația română din străinătate”. O altă „sursă”, „Eremia” încearcă să îl reapropie de cercurile teologice din România, fără succes însă. Multe alte „surse” notează conversații sau întâlniri avute, dându-le o notă tenebroasă, conspirativă. Agenta „Vasilica” este cel mai nou exemplu, despre care s-a tot vorbit. Cred că, prin lectura dosarului, devine cel mai evident contrastul dintre rugina istoriei și strălucirea înmiresmată a Duhului. Biografia Părintelui Scrima este ceea ce poate fi mai străin de „dările de seamă” scrise cu creion chimic, care compun dovezile urmăritorilor săi. Eșecul în a-l transforma în „colaborator” sau vector al vreunei influențe politice este semnul că timpurile încețoșate nu i-au întunecat destinul.

Care era scopul intervențiilor sale la Radio Europa Liberă?

O scrisoare către George Ciorănescu din 1968 (pe care am amintit-o în carte) atestă un contact direct al Părintelui Scrima cu Radio Europa Liberă. Urme concrete (transcrieri, mențiuni) nu sunt însă decât în legătură cu două emisiuni, una despre moartea Patriarhului Justinian, despre care am vorbit adineaori și una (în mai multe părți) despre sonetele lui Vasile Voiculescu. De altele nu am știință și aș fi recunoscător cititorilor care mi-ar putea oferi mai multe informații. Cert este că aceste intervenții nu au avut un caracater politic. Părintele Scrima nu intră în definiția dizidentului politic, ceea ce, pe de altă parte, a și atras bănuieli din partea diasporei (în special Virgil Ierunca). Consideră comunismul o tulburare apocaliptică a faptului de a fi și o maimuțăreală a creștinismului, dar nu se „înrolează” într-o luptă împotriva lui. De asemenea, cu excepția unor prietenii durabile, nu păstrează legături adânci cu spațiul românesc, părăsit la mijlocul anilor 1950. Nu este cu totul străin de problemele politice. Ia o atitudine fermă în problema palestiniană sau în disputa care înconjoară războiul civil din Liban, disprețuiește „diplomația sovietică” a Bisericii Ruse în cadrul Conciliului Vatican II. Dincolo de asta însă mizele Părintelui Scrima sunt însă mai degrabă spirituale decât istorice. Problemele lumii își găsesc, pentru el, semnificația sau tragismul pe verticala Duhului, iar nu în orizontalitatea lumii.

Cu ce trebuie să fii înzestrat ca să îl înțelegi pe Părintele André Scrima? Care este bagajul minim mental pentru a putea intra pe frecvența celui care a creat „ideea omului lăuntric”?

 Apostolul Pavel spunea în II Corinteni 4, 16 că „omul cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi”. Părintele Scrima a vorbit mereu despre această înnoire, ca despre forma privilegiată a vieții spirituale. Cred că de asta este nevoie: de disponibilitatea de înnoire și de primenire continuă. Formulele luate de-a gata, adevărurile sobre și definitiv obeze, gesturile mecanice sunt obstacole în calea spiritului, iar omul lăuntric este cel care a învățat să le ocolească. Libertatea, puterea de a resimți uimirea și bucuria, dorul de ceruri, căutarea adierii mângâietoare a Duhului sunt semne și străluciri ale „omului lăuntric”; iar cultivarea lor îl pregătește pe cititor și pentru întâlnirea cu textele Părintelui Scrima.

Dacă ar fi – utopic vorbind – să îl întâlniți Părintele André Scrima, ce întrebare i-ați adresa? Sau care ar fi gestul pe care l-ați face?

Mai întâi de toate l-aș asculta și aș încerca să rețin fiecare cuvânt. În sinea mea, poate că m-aș tot întreba: oare m-ar primi să stăm la un taifas vreodată…Cine știe?

Notă: Acest interviu a fost publicat în revista literară Libris nr.2/2020.