Intensitățile și neliniștile induse de cuvinte, conduse de ele devin dominante, sunt în centrul fiecărei povești, iar de acolo se revarsă și se impun ca o lavă invadatoare ce își propune incandescențele în fiecare dintre întâmplările care o primesc și o recunosc. Mai departe nu acoperă, ci aduce în proximitatea vederii o lume nouă încălzită firesc de aceste scurgeri și scoateri la iveală a adâncimilor care le păstra și le ținea în invizibilitatea acaparatoare a uitării, a ascunderii definitive în depărtarea de cuvintele care puteau și trebuiau să le spună, să le facă și cunoscute, și citite.

   Ștefania Mihalache ne apropie și ne face cunoscut accesul spre adâncimile conținute de poveștile scrise de ea, spre neliniștile protejate de cuvinte și de textul construit astfel încât să se poată face vizibile tot timpul de-a lungul lecturii și să rămână, să se alăture și să se completeze cu stările cititorului, ale celui care se inițiază așa în apropierea și cunoașterea lor.

Mii de telefoane se leagănă în aer, transmițând imaginea cântărețului de pe scenă ca într-un coridor de oglinzi. În spatele lui, pe scenă, se desfășoară pe proiector o altă imagine, mare și cer cenușii, îmbinate într-un orizont mișcător. Și imaginea aceasta e preluată de mii de telefoane, mereu aceeași, doar mai mică sau mai mare, pătrată sau rotunjită la colțuri, în rest același cer și aceeași mare gri, care se autoalungă și se revarsă la picioarele fetei…

   Oglinzi așezate pe toate coridoarele cărții care spune poveștile preiau concavități și convexități ale vieții și le întorc împreună cu fiecare dintre împrejmuirile surprinse de ele memorate și reflectate de aici spre pașii însoțitori ai lecturii. Liniștea își face cunoscute cât mai multe dintre zvâcniri și se insinuează în atmosfera coborâtă din viețile desenate de autoare facilitând accesul la întreaga atmosferă care se așază și se distribuie în peisajele și în decorul care le conține și le adaugă această (in)vizibilitate, aceste curajoase expuneri ale ei.

Când era mai mică, Ileana se întreba de ce Fecioara și micul Isus nu arătau ca femeile și copiii din jur, dar acum știe: pentru că sunt sfinți, iar sfinții nu au chipurile din carne-carne, ci din carne-desen. Și e așa ca să te poți apropia. Nimeni nu se sperie de carnea sfântă desenată…

   Personajele se lasă auzite, se lasă văzute și își exteriorizează neliniștile, gândurile care le tot amplifică și le ușurează astfel ieșirile în textul care le spune, în momentele care le expune și le aduce în proximitatea vederii, a privirii care le poate recunoaște, înțelege, citi. Nu există loc gol în nicio poveste, ci continuu se lasă cunoscută umplerea lumii și a spațiilor ei cu aceste mișcări (ne)controlate ale firilor care se dezvăluie aici, în cuvintele care știu să facă acest proces coerent și să aducă totul într-o lentoare care le explică și le face vizibile în acest slow-motion desăvârșit.

Cel mai bine ar fi fost să doarmă, dar în loc de asta, fixa desenele lemnului de nuc din care era făcută ușa șifonierului. Nodurile concentrice care arătau vârsta copacului. În coaja lăcuită își vedea și propria reflexie, așa cum stătea culcată pe o rână, acoperită cu o pătură subțire, sub care corpul îi părea foarte mic, abia cât al unei pisici mai mari. Iar două dintre nodurile scoarței de nuc se suprapuneau peste reflexia ei: una în mijlocul frunții și alta în dreptul inimii…

   Melancolia își expune neliniștile în corpurile care pot să îi țină, să îi păstreze și să îi ducă la capăt aceste însușiri până la capătul călătoriei lor în fiecare poveste, în toate momentele încăpute și spuse de genele dominante din alcătuirile și dezalcătuirile pe care le povestesc aici, în cartea pe care Ștefania Mihalache a compus-o și ale cărei stări împreună cu intensitățile lor le putem asculta firesc în acest LP textual conceput ca un blues lung și covârșitor.

Dincolo de perdeaua albă de la ușa bucătăriei, care dă înspre curte, Ileana vede înserarea. Și înserarea nu este decât ceea ce precede înnoptarea, albastrul închis transformat în negru la ușa bucătăriei…

   Toate cuvintele care spun despre intensități și neliniști sunt prinse în țesătura vieților (cu)prinse în Gene dominante, iar ordinea apariției lor este făcută cunoscută de fiecare gest pe care lectura îl îngăduie și îl lasă să se adune sub umbrela poveștii în care s-a așezat și din a cărui mișcare și ecou al ei nu se mai poate desprinde.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

editor: Logos, Indagatoris

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.