Volumul semnat de Scott Stossel este minuțios documentat, fără pretenții de exhaustivitate și, așa cum afirmă autorul, a fost scris din dorința de a înțelege și de a ameliora anxietatea – tulburarea psihică care face subiectul cercetării. Cartea reprezintă, așa cum autorul specifică și în introducere, „o lucrare de sinteză și de informare care adună laolaltă analiza ideii de anxietate din istorie, literatură, filozofie, religie, cultură populară și ultimele cercetări științifice” la care se adaugă propria experiență a celui care scrie și care, din copilărie, s-a confruntat cu această tulburare. „De pe la vârsta de doi ani am fost un ghem spasmodic de fobii, frici și nevroze. Și, de la zece ani, când am fost dus pentru prima oară la un spital psihiatric pentru evaluare și am fost trimis apoi la un psihiatru pentru tratament, am încercat să-mi depășesc anxietatea prin diverse moduri.”

Structurat metodologic – fără a pierde din vedere analiza cronologică și evenimențială a fenomenului anxietății – volumul este organizat în așa manieră încât acoperă toate unghiurile posibile de discuție în jurul temei – natura tulburării, discuțiile referitoare la impactul medicamentației și a rolului ei, simptomatologia, comportamentul social și urmările sale. Dincolo de multitudinea surselor – care nu țin numai de domeniul psihoterapiei – printre reușite aș menționa coroborarea lor într-un câmp de analiză care conține trimiteri la filozofie, literatură, istorie și jurnalism, atenția acordată ultimelor descoperiri față de fenomenul supus cercetării și nu în ultimul rând recursul la argument care însoțește fiecare afirmație.

Cartea lui Stossel se referă la anxietate în toate formele ei, iar din această perspectivă de abordare, există un paralelism cu lucrarea lui Andrew Solomon – Demonul amiezii. O anatomie a depresiei (Humanitas, 2014) care realizează la rândul său o veritabilă anatomie a depresiei. Cei doi autori se întâlnesc în două puncte de referință – ambii analizează aceste fenomene într-un context istoric și cultural expunând o multitudine de surse și totodată ambii pornesc în cercetare de la o experiență personală, întrucât s-au confruntat cu anxietatea, respectiv depresia. De altfel, Solomon scrie pe copertă câteva rânduri despre cartea lui Stossel, considerând-o ca fiind „o descriere definitivă a anxietății.”

Chestiunea care se ridică – de altfel, salutară în debutul cercetării –  este aceea referitoare la limita în care anxietatea devine din ceva firesc, o problemă patologică. Cum și în ce punct se trasează această graniță? Iar întrebarea își găsește validitatea cu atât mai mult cu cât „anxietatea și tulburările asociate acesteia constituie cea mai comună formă a bolilor mintale din clasificarea oficială de astăzi din SUA, mai răspândită chiar decât depresia și alte tulburări afective.” Ba chiar unii specialiști o consideră ca fiind „cea mai proeminentă caracteristică mentală a civilizației occidentale.” Din această interogație – care delimitează câmpul de investigație conferindu-i un spațiu propriu al analizei –  derivă  o succesiune de speculații – unele dubitative, unele evidente ca urmări – referitoare la recunoașterea și impactul anxietății asupra indivizilor: Este acum anxietatea – dată fiind tehnologia și evoluția – mult mai răspândită că înainte? Există ea în orice individ sui generis, în potență și se declanșează doar atunci când sunt întrunite condițiile necesare și suficiente? Este treaba psihoterapiei sau a psihiatriei de a se implica în lupta cu această tulburare? Ne situăm împotriva sau pro medicamentației în tratarea ei?  – Cu atât mai mult cu cât linia care desparte sănătatea mintală de boala mintală „pare să fie un artefact în aceeași măsură al politicii și culturii (și al marketingului) pe cât este al științei.”

Instinctiv sau subconștient, oamenii asociază zona de vulnerabilitate și de sensibilitate cu o problemă. În acest disorder poate fi inclusă și anxietatea care – te incapacitează în fond să trăiești o viață liniștită și echilibrată. Este – menționează autorul – o formă de tulburare psihică, este „teama de suferința viitoare” iar caracteristica ei esențială – „orientarea spre viitor”, reprezintă o „combinație de anticipare și frică.” „Anxietatea este o parte inerentă a condiției umane. (…) Nu mai suntem prada mastodonților, ci a vătămării stimei de sine, ostracizării din grupul nostru  sau amenințării înfrângerii în lupta competiției. Forma anxietății s-a schimbat, dar experiența rămâne relativ aceeași.”

Hipocrate considera că anxietatea patologică era o problemă strict biologică și medicală, în timp ce Platon era de părere că viața psihică este independentă de fiziologie și că singura cauză a ei este dizarmonia sufletului. În conformitate cu această perspectivă, „filozofia era singura metodă adecvată pentru tratarea sufletului.” Pentru Epictet, rădăcinile anxietății nu se află în biologia noastră, ci în modul în care înțelegem realitatea. Seneca era de părere că „există mai multe lucruri care ne sperie decât care ne fac rău și suferim mai mult de teamă decât suferim în realitate.” De altfel, tot Seneca a fost cel care a anticipat într-un fel o afirmație a lui Roosevelt. „Singurul lucru de care trebuie să ne fie frică, este frica însăși.” Spinoza, la rândul său, considera că „oamenii nu sunt tulburați de la lucruri, ci de  perspectiva pe care o au asupra lor.” Totodată, pentru Kierkegaard anxietatea „era o problemă spirituală și filozofică, o neliniște vagă și, în același timp, inevitabilă, fără o cauză directă și evidentă.” La fel ca și  Freud, filosoful danez considera că „amenințările care provoacă cea mai mare anxietate nu se află în lumea din jurul nostru, ci în profunzimile noastre – în incertitudinea noastră legată de alegerile existențiale pe care le facem și în frica noastră de moarte.” .” Analizând cu maximum de rigoare toate aceste poziții, Stossel conchide în cele din urmă că anxietatea este „produsă în același timp și de natură și de cultură”, dat fiind că  „este în același timp o funcție a biologiei și filozofiei, a corpului și a minții, a instinctului și a rațiunii, a personalității și a culturii. (…) Este retrăită la nivel spiritual și psihic, dar poate fi măsurată științific la nivel molecular și fiziologic.”

Un aspect interesant al anxietății, ține de capacitatea acestei tulburări de a funcționa ca o protecție a individului supus unei condiții de stres. Altfel spus – anxietatea ca șansă a sănătății noastre emoționale. Cei care nu se confruntă cu această tulburare (care survine fie atunci când vorbești în public sau când faci schimbări în viață, când ieși dintr-o zonă de confort, de coerență cu care erai obișnuit) – se comportă ca niște neadaptați și devin în timp afectați de traume și frustrări. În acest caz, anxietatea este deci și un semn al normalității și nicidecum al slăbiciunii. „Simptomele anxietății de performanță pot uneori să ia forma a ceea ce pare o groaznică farsă menită să umilească.” „Fiecare epocă pare să ne ofere exemple de oameni remarcabili, împliniți, care au reușit – sau nu au reușit – să-și depășească anxietatea debilitantă de a vorbi în public.” În fond, „anxietatea de performanță nu este vreun sentiment eteric, ci mai degrabă o stare mentală intensă care are aspecte fizice concrete, măsurabile în laborator. (…) Aproape toată lumea are o reacție determinată de sistemul nervos autonom atunci când evoluează în public.”

Anxietatea are mai multe nivele, se manifestă diferit la oameni, unii sunt foarte intens afectați și adesea, este asociată greșit cu îngrijorarea sau grija. Și totuși – cum se delimitează anxietatea? – se întreabă autorul în contextul studiului său. Care este diferența specifică în raport cu teama, cu depresia sau cu timiditatea?  „Întotdeauna știi când ți-e frică, dar se poate să fii anxios fără să știi.” În concordanță cu teoria lui Freud, „frica este provocată de amenințări reale din lume, în timp ce anxietatea este provocată de amenințări din interiorul propriului sine.” În ce privește timiditatea – „o dispoziție temperamentală obișnuită, care cu greu ar putea fi considerată boală mintală. Unii psihiatri, în complicitate cu industria farmaceutică, au patologizat o banală trăsătură de caracter.” – firească până la un punct, a devenit șantajabilă mai degrabă economic, consideră Stossel.

Dar oare – se întreabă în penultimul capitol autorul – ține anxietatea de teama exacerbată de a nu putea controla lucruri care nu pot fi controlate? Și conform acestei teorii, să fie oare anxietatea  „doar o tulburare a emoției și dorinței care putea fi învinsă prin logică?” Și că – așa cum vor susține mai târziu unii psihoterapeuți ai secolului XX – „tratamentul anxietății sociale nu este nimic altceva decât depășirea fricii de dezaprobare?”

 Volum se încheie într-o notă a resemnării – „Pe măsură ce anii trec, speranța de a mă vindeca de anxietate a pălit și s-a transformat în dorința de a ajunge la o înțelegere cu ea, de a găsi un atribut care să o răscumpere sau un beneficiu care să amelioreze faptul că, prea adesea, sunt o epavă agitată, tremurândă și nevrotică.” „Nu aș putea să scap de anxietate sau să mă vindec” – afirmă autorul, deși scrisul însuși funcționează adesea ca formă de terapie, iar feedbackul și impactul publicării îl pot ajuta. O spune chiar psihoterapeutul său, iar Stossel recunoaște: „Aceasta e o carte care zăbovește îndelung asupra neajutorării și ineficienței mele, înseamnă poate că prezint o formă de eficacitate, de perseverență, productivitate – și, da, reziliență.” Și atunci, care ar fi marele merit al unei astfel de cărți? – Te învață să minimizezi anxietatea? Să o previi? – cu siguranță nu. Dar te ajută să recunoști.

Scott Stossel, Anxietatea, Editura Humanitas, 2020, 446 p., traducere din limba engleză Vlad Vedeanu

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr.11/2020