Holera a reprezentat o boală care a făcut ravagii în mod constant până în secolul al XIX-lea, nu numai în Principatele Române dar și în întreaga lume. Călătorii care doreau să intre în Moldova și Tara Românească prin porturile dunărene (cele doua principate nu aveau ieșire la mare) Galați sau Brăila erau obligați să petreacă două sau trei săptămâni în carantină. Medicul scoțian John Mason a lăsat o descriere amară a zilelor petrecute în carantina la Galați, când i-au fost confiscate și două cufere de medicamente de către autoritățile moldovene.[1] La fel, cei care doreau să intre în Imperiul Austriac, pe la Brașov sau Sibiu, erau obligați de autoritățile austriece să stea două sau trei săptămâni în carantina, pentru a fi siguri ca nu prezintă simptomele bolii. Robert Walsh a fost un alt călător de origine irlandeză care a străbătut rapid spaţiul românesc, la scurt timp după Revoluţia din 1821. Ajuns la București, consulul austriac l-a sfătuit să părăsească rapid Muntenia amenințată de o epidemie de ciumă. Walsh a urmat traseul Bucureşti – Piteşti – Curtea de Argeş, trecând în Austria pe la Turnu Roşu. Autorităţile austriece, prevăzătoare, încercau şi pesemne reuşeau să împiedice răspândirea ciumei prin instituirea unei carantine severe de care nu a fost scutit nici el, cetățean britanic. Austriecii s-au dovedit inflexibili, forţându-l să stea trei săptămâni într-un adăpost improvizat, din lemn, prin care bătea vântul rece care venea dinspre Carpaţi. În forma de ciumă bubonică perioada de incubaţie durează până la şapte zile. Cine depăşeşte acest interval fără a arăta simptomele ciumei este/a scăpat. Chiar și în 1870 condițiile sanitare existente în noul Principat Unit nu erau grozave, fapt atestat de călătorul britanic James William Ozanne care a descris realitățile locale din perioada 1870-73 Încă din primul capitol autorul își avertiza cititorii anglofoni despre condițiile sanitare din România „Holera apărea într-un anotimp, difteria în următorul; tifosul își făcea, se pare, de cap tot timpul anului. Însă epidemiile de febră stârnite de mlaștinile fetide, ce bălteau pretutindeni la câmpie erau adevăratul izvor de nenorociri al ținutului, lucru pe care aveam să-l simt pe propria-mi piele.”[2]

În vara anului 1893 Regatul Român a fost afectat de epidemia de holeră care făcea ravagii în Europa și Asia Mică. Holera este o boală infecțioasă intestinală acută, contagioasă, cauzată de o bacterie (vibrionul holeric). Holera este o boală bacteriană răspândită de obicei prin apa contaminată. Aceasta provoacă diaree severă și deshidratare. Lăsată netratată, holera poate fi fatală în câteva ore, chiar și la persoanele cu un sistem imunitar puternic. Holera era și boala sărăciei sau a condițiilor sanitare (lipsa canalizărilor, apa netratată, supra aglomerarea). Doctorul I. Felix, directorul general al Serviciului Sanitar a redactat la finalul anului 1893 un raport (Dare de Seamă) către Ministerul de Interne despre evoluția fenomenului în țară. Holera a reapărut în vara anului 1893, ea fiind prezentă încă din 1892 în diverse regiuni ale Europei (chiar și în Germania sau Italia iar în martie 1893 în nordul Transilvaniei autro-ungare). Autoritățile sanitare române se pregăteau ca epidemia să ajungă și în România

„Pentru isolarea și căutarea bolnavilor de cholera, atât administrațiunile mari de spitale (Eforia spitalelor[3], epitropia[4] generală a casei Spitalului Spiridon, epitropia Spitalului Brâncovenesc) precum și 43 de primării urbane, au înființat spitale speciale. Direcția sanitară a venit în ajutorul unor comune, împrumutându-le cu corturi de ambulanță; multe primării s-au îngrijit și de trăsuri speciale pentru transportul bolnavilor. Unele primării au dispus de fonduri pentru despăgubirea proprietarilor săraci ai obiectelor contaminate (veșminte, așternuturi) ce se ard”. Inevitabilul avea să se întâmple, iar holera avea să intre în România prin portul Brăila în luna iulie 1893, răspândindu-se apoi la Sulina, Cernavodă (printre muncitorii care lucrau la celebrul pod de cale ferată peste Dunăre, conceput de Anghel Saligny) Galați iar în august ajungea la Călărași, în câteva comune din Brăila, Putna, Ialomița și comuna Netoți din Prahova.

Doctorul Felix dezvolta în raportul său modul cum se transmitea epidemia „s-a putut proba că pe lângă apă, vehiculul cel mai important pentru transportul germenilor cholerei, ei au fost transmiși și prin alte medii, prin mâini murdare, prin încălțăminte, veștiminte și chiar prin alimente contaminate”. La Brăila, oraș care avea pe atunci 47.000 de locuitori, nu exista canalizare, orașul alimentându-se cu apa direct din Dunare. Evident că nu era tratată deloc. Lucrătorii din port, turci, armeni și bulgari trăiau în niște pivnițe insalubre care au favorizat răspândirea holerei. Din 7 iulie până la 8 octombrie 1893 orașul a înregistrat 469 de bolnavi (din care 290 au murit, un bilanț destul de grav dacă este să-l comparam cu cel de acum, provocat de Coronavirus 19) „247 bolnavi de cholera au fost căutați la domiciliu și 222 la spitale”(căutați în sensul că au fost îngrijiți). La Sulina bilanțul a fost la fel de dramatic, îmbolnăvindu-se 319 oameni, murind 155 (aproximativ 50%). Bacteria ar fi provenit de pe un vas englez (Venice) care ar fi venit de la Marsilia, trecând prin Bosfor și Dardanele, care deja erau afectate de holeră. La Galați (care avea 60.000 de locuitori) situația sanitară era puțin mai bună decât la Brăila, existând străzi care aveau canalizare însa latrinele erau deversate direct în Dunăre. De unde orașul se alimenta cu apă. La Galați au fost înregistrate numai 155 de cazuri (murind 95 de oameni). Tulcea, prinsă între Sulina și porturile Brăila – Galati nu avea cum să scape, înregistrându-se un număr mic de bolnavi (35 de cazuri la o populație de 17.300). Holera a ajuns și în Prahova, în comuna rurală Netoți (actuala comună Dumbrava) care era și mai este bântuită de febră tifoidă. Holera ar fi fost adusa în comună de doi localnici care s-ar fi întors din județul Ialomița Din 16 august până la 14 octombrie s-au îmbolnăvit 12 săteni, șase murind. Oricum populația comunei era pe la 1200  de oameni la cumpăna între secole. Un caz s-a înregistrat și la Mizil, un negustor de vechituri venind din Brăila, murind în Mizil (care făcea parte din județul Buzau pe atunci). Epidemia a dispărut la finalul lunii octombrie, bilanțul uman fiind următorul: 15 județe afectate, 21 comune urbane (orașe), 38 comune rurale. S-au îmbolnăvit 1.494 de oameni din care au murit 872 (chiar și 35 de militari). Populația Vechiului Regat nu depășea 8 milioane de oameni. Un raport epidemiologic destul de echilibrat.

În document era trecută și naționalitatea celor care au decedat, o altă dovadă a faptului că și înainte de Marea Unire din 1918, în Vechiul Regat trăiau și munceau un mozaic de naționalități (turci, bulgari, greci, sârbi, ruși, polonezi, germani, italieni, evrei etc.) mai ales în orașele dinamice care dezvoltau industrii sau erau active comercial.    

Concluzia raportului era pertinentă și umilă Guvernul român n-a putut preveni invasiunea cholerei în țară precum n-au putut să o previe nici alte guverne, atât din cele care mai mențin mesuri de carantinare mai severe de cât noi, precum și din cele cari ieau la hotare mesuri de prevențiune foarte slabe, dar el (Guvernul-n.m.) a oprit după putință, propagarea bolei, a limitat boala acolo unde ea s-a ivit și a stins cele mai multe din micile focare cari s-au format. La finalul memoriului oficialul propunea ministrului de interne câteva măsuri precise de prevenție, mai ales în domeniul igienei publice.

[1] Vezi Three years in Turkey. The Journal of Medical Mission to the Jew. Titlul românesc îl respectă fidel pe cel original Trei ani în Turcia. Jurnalul une misiuni medicale la evrei, Editura Polirom, Iași, 2019-traducere și cuvânt înainte de Mihai-Răzvan Ungureanu

[2] Three Years in Roumania, Chapman&Hall, Londra, 1878, Trei ani în România, Editura Humanitas, Bucuresti, traducere din engleză și note de Iulia Vladimirov

[3] Organizația ne-guvernamentală care administra toate spitalele din Regat, căci înainte de 1948 statul nu avea ambiția de a controla toate sectoarele de activitate ale societății românești.

[4] Epitropie avea și sensul de administrație, condus de un consiliu de epitropi. Termenul vine din limba greacă (epitropia)

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).