Tânărul s-a uitat la ea.

– E un loc necesar, nu știu cum să vă explic.

– Aici nu plouă niciodată? a schimbat Eliza vorba.

– Deșertul e ca un burete prea îmbibat, nu cere apă, o ascunde pe cea pe care o are, nu vrea s-o arate. Iar la suprafață, sau mai bine zis deasupra lui, descompune totul. Când eram copil aveam stupi de albine așezați ordonat în afara taberei de nomazi în care locuiam. Nomazi cu albine, ai putea crede? Ei pleacă, ele zboară, stupii rămân, nu asta e problema ci ce mănâncă albinele pentru că acolo nu sunt flori, nu există grădini în deșert. Exista un puț adânc din care apa apărea și dispărea – buretele îmbibat din burta deșertului de care ziceam – niciodată nu te puteai baza pe ea. Erau zile când apa țâșnea la suprafață, tulbure dar foarte gustoasă, cu aromă de argilă, noi copiii eram primii care fugeau să se îmbăieze în primele ore ale dimineții la umbra dealului de pietre din spatele așezării. Până la prânz umbra dispărea, apa dispărea, noi rămâneam cu zâmbete largi pe buze. Femeile stropeau sacii cu pământ în care creșteau niște plante cu flori movulii și galbene. Albinele le adorau. Când puțul nu avea apă pentru mai multe luni, apa păstrată în vase nu ajungea nici oamenilor iar plantele se uscau. O parte dintre albine se sacrificau și porneau un zbor straniu direct spre soare. Aripile lor carbonizate făceau eforturi să le înalțe și mai sus, cât mai sus pentru a se uni cu razele cele mai fierbinți. De sus, de foarte sus, cădeau într-o ploaie coaptă particule din micile insecte descompuse de căldură și de bătaia vântului. Cădeau în straturi fine ca un îngrășământ și se așezau precum cenușa peste sacii cu plante ca o ultimă adorație. Udate iar, florile creșteau și mai mari și mai frumoase, iar albinele rămase dădeau miere și mai gustoasă.

– Grădina uscată, a mormăit Eliza. Ce poveste!

– Am învățat de la mama să cultiv plantele în felul ăsta. Ce ai zice să creștem albine?

– Samuel…

– Îi spun eu, cred că pot să-l conving.

– Oare unde or fi musafirele noastre?

– Ce v-a dus cu gândul la ele? Sunt pe o insulă undeva…

– Lipsa lor.

Eliza s-a ridicat de pe banca de marmură și s-a dus ca atrasă de un magnet la zidul din fundul curții, a dat niște stuf la o parte și a rămas înmărmurită la vederea unor fierătanii sprijinite de el.

– Nu vă faceți griji, sunt niște sculpturi i-a zis grădinarul, Samuel le-a cumpărat de la un artist și a vrut să vă facă o surpriză, în zilele următoare o să le asamblez. Niște flamingo cred că o să iasă…

– Mi-am amintit brusc de o zi din viața mea din ceață…citeam din Geneza povestea lui Adam și a Evei și am avut senzația că sunt cu ei acolo și că sabia Heruvimului m-a ars pe piele cu strălucirea ei neîndoielnică. M-au gâdilat ierburile înalte.

– Geneza?

– Începutul. Biblia.

– Și noi avem o carte sfântă. Deșertul. Acolo scrie că nu există viață în arșiță, dar ea există, mai spune că nu cresc flori, dar ele cresc iar albinele fac miere, că oamenii nu pot trăi prea mult, poate de aia nomazii merg de colo-colo în speranța că vor păcăli destinul. Deșertul e nemilos și dătător de viață, se-nduplecă de tine și te îngenunchează, te naște și te-omoară, te-nvață să iubești cum iubesc stelele cerul negru.

– Grădinarule, tu ai iubit vreodată?

– Bineînțeles, de mai multe ori.

– Ce vârstă ai?

– 289 de ani.

Eliza s-a pus pe râs, micul nomad era simpatic. S-a mai uitat o dată la fierătanii și apoi s-a cufundat în amnezia ei obișnuită. Grădinarul auzise la radio că pe insulele de lângă ei au ajuns foarte multe femei venite din toată lumea pentru o reuniune, ceva nou, ne mai auzit.

– Au venit într-o vacanță fără parteneri, dintr-un motiv secret. Așa făceau și la noi în așezarea de nomazi, când bărbații erau plecați cu treburi, femeile rămâneau cu copiii și făceau mâncare, reparau corturile, hrăneau animalele, puneau țara la cale, dar nu spuneau o vorbă din ce plănuiseră. O dată, țin minte, că o femeie bătrână a propus celorlalte ca ea să conducă satul, cunoaștea rostul pe acolo, știa pe toți cu toate belelele. Ele au încuviințat. Apoi s-au apucat să facă lipie pe pietrele încinse și să ude florile pentru albine.

– Și ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar ele cunoșteau secretul. Șeful de trib nu a aflat niciodată că a fost detronat. Sclavele orizontului era organizația lor.

– De ce tocmai așa?

– Pentru că orizontul nu există, a mustăcit grădinarul.

Înserarea aducea răcoare dinspre deșert.

– Ce fel de insulă e asta? Insulele de obicei nu au deșert, oceanul le ține umede, s-a gândit Eliza.

– Insula asta are, s-a mândrit el. Mă pornesc spre casă, văd că Matilda vă face semn să veniți la masă.

23.

Câinele se dezmeticise și pornise spre ei dând din coadă.

– Dacă dă din coadă e blând și se bucură, a zis sclipicioasa. Am crescut cu mulți câini din ăștia în mahalaua bunicilor.

– Vorbește adrenalina-n tine, s-a scâncit biciclistul.

– Ce!? Te pomenești că ți-e frică.

– A, mie? Nici vorbă, s-a apucat să se șteargă de noroi, mai mult îl întindea.

– Cred că îi părem niște arătări oribile…s-a gândit bărbatul.

– Mai degrabă s-a prins ce e cu noi…uite că dă mereu din coadă. Nimeni nu a mai fost atât de fericit că ne vede, a zis vaporoasa.

– Eu zic să fim prudenți, poate că e de fapt un robot canin trimis de atacatori să ne spioneze. La noapte s-a zis cu noi, și biciclistul s-a uitat scârbit la treningul lui distrus.

– Fricosule! i-a râs în nas sclipicioasa.

– Prudența nu e frică, uneori lașitatea e…sănătoasă.

– Uită-te în ochii lui.

– Ne scanează.

– Prostule!

– Idioato!

– Hei, am rămas patru jerpeliți și un câine și am ajuns iar să ne purtăm ca în lumea normală din care venim.

– Stați așa! Câinele s-a oprit. S-a întors din drum.

– Nu are nevoie de niște proști ca noi, i-a părut rău vaporoasei care se bucura în același timp că a regăsit ochelarii de soare Prada pe cap încâlciți în părul plin de noroi.

Cei patru s-au așezat pe jos la liziera pădurii. Câinele s-a culcat la câțiva metri de ei, visa să fie mângâiat și hrănit.

După ploaie nu a mai ieșit soarele dar căldura lui de dincolo de lume se simțea cât să le usuce hainele.

Pădurea oferă hrană și adăpost. Omul nu e un animal. Lumea are o ordine, se gândea bărbatul cu fruntea în pământ în rugăciunea lui de seară. Dacă totul e bine de la începuturi și până în vecii vecilor, de ce oare ne-a fost dat să bântuim nefericiți prin viața de aici, să înțelegem ce? Că un câine poate aștepta liniștit un dram de dragoste sau de atenție fără să-i pese dacă o primește sau nu? Câine-câine-câine. Lămâie-lămâie-lămâie. Omul nu e animal. Animalul nu e om. De unde vine îndoiala?

Or să doarmă cu rândul, pădurea care nu fusese acolo era suspectă. Câinele dormea dus și dădea din picioare. Dacă ar fi avut o lângă ei o canapea și un lampadar s-ar fi putut spune că trăiesc o viață normală, viața de zi cu zi. Dacă ar fi fost în Paradis, ar fi fost nevoie de un efort dublu pentru a alunga două perechi de neisprăviți care luaseră peste picior servitorii trimiși să transmită poruncile. Iar câinele ar fi reprezentat Noua Lume, aceea care doarme veșnic și care dă din picioare din când în când spre aducere aminte. Câinele nu se roagă niciodată pentru că nu i se permite. Noroit și plin de ciulinii care ies din blana care începe să se usuce, făptura binevoitoare scâncește în somn. Bărbatul rămăsese treaz, în genunchi și cu mâinile în poală. Vaporoasa lui își pusese ochelarii de soare pe ochi și picase într-un somn adânc. Biciclitul arăta veștejit. Sclipicioasa parcă întinerise în somnul ei suav.

(fragment dintr-un roman în lucru)

---

ALINA GHERASIM – n. 1973, București, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania secția Pictură; 1992–1998 Universitatea Naționala de Arte București Clasa profesor pictor Henry Mavrodin.

Activitate ca scriitoare – Cărți publicate

2016 – Cartea de proză scurtă “Femeia – valiză”, editura Oscar Print, 2016. Lansată la târgul internațional de carte Gaudeamus 2016.

2017 – Cartea de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, 2017.

2017 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, 2017

2018 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce e la Paris”, editura Oscar Print, 2018  Prezentare autor la librăria “La doua bufnite”, Timișoara.

2018 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare „ARMOR”, proză scurtă.

2019 – Heidelberg – Lectură publică. Roman și proză scurtă. Asociația A.I Cuza din Heidelberg

2019 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare roman „Liniște, începe apusul!”, editura Oscar Print