De ce ați creat-o pe Kaya de Vos – pseudonimul dumneavoastră literar – de ce ați simțit că aveți nevoie de ea? Este ea mai curajoasă, are acces la anumite stări și lumi mai ușor?

Când am aflat că editura Humanitas îmi va publica prima mea carte de beletristică, un romance, mi-am dat seama că lucrurile riscau să devină confuze. Apăruseră deja cu semnătura mea mai multe articole, traduceri, cărți de specialitate (dintre care, una chiar la această editură), iar faptul de a continua, fără nici o explicație, cu povestiri despre iubire și miracole,  putea să arunce totul în derizoriu. Așa că m-am gândit la un pseudonim pe care să îl dedic doar beletristicii, atâta cât avea ea să fie. Prin el reușeam să despart apele fără dubiu. În plus, mi se părea că astfel, îmi deschideam și o nouă direcție de destin. Am crezut dintotdeauna că sonoritatea numelui are calitatăți speciale, că acest grup de sunete, încărcat de trecut, îndărătul căruia navigăm în viață ca sub un stindard personal, este o altfel de epidermă a ființei noastre, una eterată, diafană, dar de mare impact, în stare să absoarbă, dar și să emită împrejur unde și energii subtile, interacționând cu lumea pe căi tainice. Un nume bun transmite vibrații bune și stabilește legături nevăzute cu ceilalți oameni. Și lucrul pare confirmat, findcă despre însemnătatea numelui vorbesc tot felul de cutume. Știți, desigur, că la încoronare, regii Angliei au dreptul să își aleagă un nume diferit de cel propriu, un nume cu reprezentativitate pentru dinastie, pentru istoria locului și chiar pentru încărcătura de afecte a epocii. Ori că vedetele de film și cântăreții celebri folosesc nume de scenă alese cu grijă, ca să aibă un răsunet puternic, care să îi propulseze mai ușor în rândul fanilor. Și pot să vă mai dau un exemplu interesant: în anumite tradiții populare există ritualuri prin care copiilor bolnavi fără speranță li se schimbă numele, reorientându-li-se astfel soarta și împiedicând moartea să-i mai recunoască. Iată, așadar, cât de important poate fi un nume. Pe de altă parte, sigur că am trăit și eu angoasele începătorului, unul întârziat, care nu are habar dacă și cum o să-i iasă aventura în care se lansează, așa că preferă să o așeze sub umbrela unui nume de împrumut de unde reușește să se desfășoare mai liber, fără inhibiții trase după sine din viața și din profesia lui ”de bază”. Numele acesta nou a avut darul să traseze o cale proprie primelor două cărți de povestiri ale mele care s-au descurcat pe speze proprii, fără publicitate, fără lansări, fără cronici, ajungând după puterile lor în lentila publică. Fără-ndoială că girul editurii Humanitas le-a plasat de la bun început pe o orbită fastă, lucru pentru care îi sunt extrem de îndatorată.

Dumneavoastră sunteți convinsă de prezența misterului în lume sau este doar un joc, o strategie ludică literară, altfel spus, credeți în minuni?

Împrejurarea de a crede în minuni a fost, desigur, una din cele care m-au îndemnat să scriu. De fapt, eu am convingerea că existăm într-o lume pe care suntem încă departe de a o fi descifrat și înțeles în întrgul ei atât de complex și adesea de puțin aparent, de nepalpabil. Știința a realizat salturi imense în ultimele 500 de ani, dar e foarte probabil să mai fie încă multe de aflat până să avem o imagine clară asupra universului nostru. Citeam deunăzi că savanții maghiari au făcut o descoperire cu totul senzațională: descompunând în condiții date atomi de litiu, beriliu și heliu, în căutarea unui ”proton întunecat”, ei au constatat că procesul se desfășoară altfel de cum rezulta din calcule. Experimentul a pus în evidență existența în univers a unei forțe necunoscute până în acest moment, o a cincea forță, care se alătură celor patru știute până acum, și anume, forța gravitațională, forța electromagnetică, forța nucleară slabă și cea nucleară tare. Nu prea am idee ce înseamnă acestea două din urmă și știu destul de puțin chiar și despre celelalte. Cum se pare că, dacă descoperirea va fi confirmată, ea e de o importanță covârșitoare, întreaga comunitate științifică de pe mapamond a fost cuprinsă de agitație. Implicându-se în cercetare, savanții americani au afirmat un lucru uluitor. Ei spun că vor fi depistate și alte forțe, unele dintre ele, nici măcar apărute până în acest moment, pentru că universul evoluează perpetuu și își creează – în miliarde și miliarde de ani, bănuiesc – noi caracteristici, noi dimensiuni. Ei bine, în aceste condiții, mi se pare absolut logic că situația în care ne aflăm, aceea de a nu găsi răspuns pentru o mulțime de întâmplări, fapte, sincronicități are de-a face cu lipsa noastră de perspectivă asupra întregului lumii în care am fost parașutați cândva. Dar lucrurile astăzi inexplicabile, deci misterioase ar putea fi elucidate foarte curând, clarificând astfel contururile dimensiunii noastre, dar lipsindu-ne de o parte din romantismul de-neînțelesului.

Spuneați undeva că „materia palpabilă nu e totul” – așadar, porniți de la premiza că există un nevăzut care poate să ne conducă lesne către transcendent?

Subiectul e copios și ambiguu, așa că nu văd cum ar putea fi epuizat în câteva rânduri. Dar sper că afirmația mea nu contrariază pe nimeni, findcă știm cu toții că nevăzutul ne înconjoară și ne conține în diferite forme. Mă voi hazarda să încerc o cartografiere fără mari pretenții de rigoare, a termenilor cu care lucrăm, doar ca să avem o bază de discuție. Să acceptăm că transcendent este tot ceea ce depășește actuala experiență și cunoaștere a omenirii, dar care poate face obiectul unei descoperiri ulterioare. Să considerăm, în același timp, că nevăzutul e lumea tuturor lucrurilor și fenomenelor care sunt insesizabile ochiului omenesc. O parte a lui este deja revendicată de către științe – lumea bacteriilor și a microbilor, infrasunetele, spectrul luminos sub și supra-optic, electricitatea etc. O alta e doar parțial descifrată, fără să fie cunoscută în toate detaliile ei. Mă gândesc la sediile și mecanismele de generare și stocare a gândurilor, a ideilor, a afectelor, care nu sunt deocamdată clare pentru neurofiziologie. Căci, iată, corpul omenesc continuă încă să fie o enigmă în părțile lui de mare finețe. Așijderea și universul, după cum spuneam mai înainte. Dar dincolo de toate acestea, există un teritoriu fabulous la care se face referire în Biblie, cel al ”nevăzutelor”. Este vorba despre lumea îngerilor cu toate ierarhiile ei despre care pomenește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni. S-a creeat aici un teren exceptional pentru speculații de toate felurile. În istorie au apărut teorii oculte diverse, unele mai uluitoare decât altele, cu toatele însă, imposibil de demonstrat cu instrumentarul actual al științelor. Această lume populată de ființe rationale, dar netrupești, să fie cea care ne intersectează uneori, fără explicație, dar cu efecte din cele mai neașteptate, cea care ne intrigă și ne înspăimântă, ca tot ce e necunoscut? Se prea poate. Oare în acest peisaj al insondabilului să fie căile care ne racordează la transcendent? Cine știe…

Referindu-mă acum la cel mai nou volum al dumneavoastră – „Iubire, semne și minuni” (Humanitas Fiction, 2021), aș putea spune că există acolo niște semne prevestitoare (fie că este vorba despre vise premonitorii, despre oglinzi sau cifre) care conduc dinspre lumea reală către transcendent. Întotdeauna minunile „dau” în prealabil astfel de semne?

Trebuie să mărturisesc cu părere de rău că nu am niciun fel de competență în legătură cu semnele prevestitoare. Eu nu fac decât să observ și să colecționez lucruri inexplicabile care se petrec în viața mea și a altora din jur, mai apropiați sau mai depărtați și apoi, eventual, să povestesc despre ele. Nu am ajuns la nici un argument care să mă determine să afirm că legătura noastră cu transcendentul, care este, cred, ceva mai degrabă subiectiv, individual, trebuie sau nu să fie precedată de semne, semnale, manifestări de atenționare. Ne aflăm aici pe un teren extrem de lunecos, în care derapajele sunt inerente. Există, totuși, o întreagă literatură legată de subiect, care a fost analizat de oameni de știință cu o mare experiență – Carl Gustav Jung și Aniela Jaffe sunt doi dintre cei foarte serioși – dar care, cu toate acestea, nu a izbutit să aducă prea multă lumina în spațiul acesta… Dacă e să vorbesc însă despre experiențe cunoscute de mine, deși o fac cu mare reținere, aș putea să spun că am înregistrat în viața mea și a unor prieteni ai mei întâmplări importante care s-au anunțat pe căi ascunse, în vreme ce altele au sosit pe nepregătite. Semnele, atunci când au fost, s-au arătat uneori deosebit de limpezi, alteori absolut încriptate, conprehensibile doar după ce faptul asupra căruia atrăgeau atenția se consumase. Un lucru e cert, însă, ele nu au venit niciodată după reguli prestabilite. Dar este vorba aici doar de experiența mea extrem de limitată.

Ochiul arhitectului se simte acut în carte, construiți niște spații urbane admirabile. În ce fel arhitectura – despre care afirmați că este un domeniu limitativ – vă conferă un suport atunci când construiți aceste scenografii literare?

Nu știu… Ca să fii arhitect, ai nevoie, printre altele, de o bună vedere în spațiu, de ceva imaginație și de o oarecare înclinație creativă. Sunt sigură că toate aceste calități, în bună măsură native, sunt de mare folos și atunci când ai de-a face cu literatura. Am spus undeva că eu scriu ce văd cu ochii minții și, pentru că am fost dintotdeauna fermecată de orașele cu istorie vastă, fac în așa fel încât să călătoresc pe itinerarii descrise în mare amănunțime cu personajele mele cărora le construiesc astfel, în peisaje reale, biografii, trasee, destine. În acest mod, izbutesc să mă bucur de amintirea unor experiențe urbane și arhitecturale la care țin în mod deosebit și chiar să i le trec cititorului, atât cât îmi stă în putere. Îmi place să glisez planuri narative și temporale, să construiesc și transform spații, să alcătuiesc scenografii, să creez atmosferă prin imagini cinematice, cinematografice. Nu știu cât de bine îmi reușesc toate astea, dar e sigur că nu trebuie să fii neapărat architect ca să îți iasă.

Care este Bucureștiul – „acel București”  – pe care îl iubiți?

Bucureștiul e un tip de oraș care îți poate stârni cele mai contradictorii sentimente, pentru că este un loc al extremelor, o așezare bizară în care conlocuiesc într-un echilibru inexplicabil pauperitatea ultimă și opulența sfidătoare, vioiciunea agresivă și apatia, urbanul și suburbanul, cultura și subcultura. E, de fapt, o colecție incongruentă de locuri care ajung să se întrepătrundă și să se transforme cu o viteză uluitoare. Mă fascinează amestecul lui de stiluri, de miresme, de umori, pe care însă, ajung să îl și detest când îmi depășește anumite limite de saturație. Iubesc, deci, Bucureștiul în mod poate că inconsecvent, dar îl iubesc cu toate ale lui și sufăr teribil când văd că nu pot face nimic ca să il ajut să iasă din impasuri. Pentru că el este, în mod fundamental, un oraș abandonat, pe care locuitorii lui, mulți venetici, nu îl cunosc cu adevărat și nu pot, nu știu să îl prețuiască. Și, de o bună vreme, pare un oraș bolnav, otrăvit, pe ducă. Dar e de spus că a mai fost astfel și în alte timpuri și a izbutit să găsească energie ca să își supraviețuiască. Iubesc Bucureștiul cu toate ale lui și îmi vine să îl strâng în brațe ca pe un copil rătăcit, sperând să îi dau putere și curaj pentru viitor.

Personajele dumneavoastră din această carte care conține 10 povestiri, evoluează în planul real și, la un moment dat, se produce o ruptură, o crevasă în firul narativ. Este o tehnică vizibilă în toate. Cu toate acestea, ca autor nu interveniți, nu explicați, nu menajați personajele. De ce ați ales să le conferiți această libertate?

Aș spune că, din punctul de vedere al coliziunii cu evenimente destinale, cele 10 povestiri se pot sistematiza în două categorii: unele în care asupra personajelor se abat, ca generate de o forță misterioasă, întâmplări de natură le scoată de pe șina confortabilă a vieții lor și să le arunce în haos, iar altele în care personajele însele iau decizii menite să producă derapaje incontrolabile. Dar toate aceste povestiri au în comun faptul de a conține un sâmbure de interogație, un clou pe care cititorul trebuie să îl găsească singur. De fapt, ele nasc cel puțin două întrebări în legătură cu fiecare narațiune: cum, totuși, s-au putut înâmpla acele lucruri și cum se încheie, de fapt, toată istoria. Cititorul este lăsat să decidă singur cu ce îndreptățire și către ce final se poate merge cu fiecare povestire. Astfel, el devine, fără să știe, co-narator și are atâtea grade de libertate câte îi permit imaginația și libertatea lui interioară. În acest tip de construcție, am plecat de la ideea că asumarea problemelor cu care se confruntă personajele, îl ajută pe cititor să își pună creativitatea, ideile, principiile la o foarte productivă încercare. Vor rezulta de aici tot atâtea povești câți cititori au avut de-a face cu lectura volumului, și nu doar pentru că finalurile sunt, aici, ”descheiate”, ci pentru că, în general, ”nici un autor nu scrie cartea de a cărei lectură are parte cititorul, nici un cititor nu are parte de lectura cărții pe care a scris-o autorul”[1]. Fiecare din cei doi trăiește o experiență proprie, în bună măsură inalienabilă. Îmi fac speranța că datorită acestei decizii auctoriale, la capătul lecturii cititorul va ieși imbogățit nu doar cu strălucirile și penumbrele noilor vieți descoperite în carte, ci și cu o altă tehnică de lectură, rezultată din mobilizarea propriilor resurse de plasticitate narativă. Și în plus, cu mai mult curaj pentru propriile încercări.  

Întâmplările stau sub semnul unor întâlniri. În ce fel ne definește de fapt „întâlnirea” în viață? Suntem (și) suma întâlnirilor noastre?

Suntem, într-adevăr, suma întâlnirilor noastre cu un anumit context de viață: cu o epocă, un loc, cu proprii părinți și frați, apoi cu învățătorii și profesorii noștri, cu colegii și prietenii noștri, cu cărțile pe care le-am citit, cu evenimentele majore ale vieții noastre, cu casele în care am locuit, cu orașul și lumea și, nu în ultimul rând, cu noi înșine, veniți aici cu o zestre biologică proprie, având date clare și neschimbabile. Unele dintre aceste întâlniri ne sunt impuse, altele sunt rezultatul liberului nostru arbitru. Fiecare din ele ne definește într-o anumită măsură și contribuie cu o câtime necuantificabilă la stabilirea traiectoriei vieții noastre. Și e bine să aflăm asta cât mai devreme, ca să căutăm mereu, dintre toate întâlnirile pe care le putem alege, pe cele cu resurse bune pentru ceea ce întrezărim și îndrăznim să numim destinul nostru.

Totodată întâmplările stau și sub semnul unei călătorii – și nu mă refer doar la orașele în care ne purtați literar. Viața însăși pare a fi o călătorie, prin urmare, ce ar trebui să se afle la capătul ei?

Iată o altă întrebare la care nu cred că pot să răspund mulțumitor. Viața pare să fie, într-adevăr, o călătorie pe traseul propriu al fiecăruia, bun sau rău, după cum ne-a stat în puteri, ori ne-a fost dat. Nu știm de cine, nu știm de ce. Pe parcursul său avem sau nu revelații care ne vor putea schimba direcția, sensul de mers, rostul în lume, avem intuiții, ne formăm convingeri, câștigăm bătălii, trăim înfrângeri, dar cum stăm cu războiul cel mare, nu prea aflăm în această dimensiune. Poate într-o alta, despre care nu avem certitudini, ci doar străluminări, vise, speranțe. Deci capătul rămâne să plutească în necunoscut.

Este literatura, pentru dumneavoastră (și) o formă de libertate?  Și mai ce este literatura pentru dumneavoastră? De fapt, de ce scrieți?

De multe ori, pentru că pe parcursul complicat și restrictiv al proiectării, arhitectul este încorsetat de norme și legi, de bugete, de gusturi ale beneficiarilor, de tabu-uri, de un anumit spirit al epocii pe care puțini îl pot depăși, el este obligat să își cenzureze pornirile de inventivitate, să le canalizeze în alte direcții. Astfel că veți descoperi cum unii arhitecți ”evadează” în domenii mai libere, cum ar fi designul, pictura, muzica, scrisul. Eu mi-am descoperit la un moment dat pasiunea pentru cuvinte, pentru puterea lor inegalabilă de a împărtăși idei, emoții. Sunt fascinată de potențialul de perfecțiune al sunetului unui text, de intensitatea lui, de claritatea gândului pe care îl poate transmite. Cred că literatura este specia comunicării în care omul se poate exprima total. Așa se face că pentru mine, scrisul este un joc minunat care mă ajută să mă apropii de mine însămi, dar și de ceilalți, în mod absolut liber, fără false pudori, și să încerc să îmi clarific mari întrebări, să exersez sunetul  textului propriu.

Este mai provocatoare proza scurtă, povestirea, în comparație cu romanul?

Din perspectiva cititorului contemporan, aglomerat și stresat, o carte de povestiri e mai accesibilă decât un roman, e mai ușor de consumat emoțional, mai ușor de lăsat din mână. Am mizat pe acest lucru când am început să scriu povestiri. Mi s-a părut că în vremurile noastre e nevoie de ele mai mult decât altădată. Din aceeași perspectivă, cred că un roman presupune atenție concentrată, o mai mare implicare, timp de lectură mai lung. Și pentru scriitor, romanul presupune un buget de timp mai generos. Nu se poate scrie în jumătăți de oră puse cap la cap. În plus, spre deosebire un volum de povestiri, care este o culegere de întâmplări, romanul trebuie gândit de la început ca un tot unitar, cu o arhitectură narativă solidă, cu personaje credibil structurate, cu o intrigă coerentă și nu în ultimul rând, cu o temă care ”să țină”, să intereseze de la început la sfârșit. Dar povestirile și romanele nu se exclud, ci doar se inserează diferit în peisajul temporal și afectiv al cititorului în funcție de spațiul disponibil.

Când este momentul privilegiat pentru scris? Aveți anumite tabieturi de scris?

Timpul meu este foarte fragmentat. Biroul de arhitectură, orele de la facultate, treburile de acasă puse cap la cap, cel mai adesea nu lasă nici un minut pentru scris. Trec uneori luni și luni de zile în care nu pot economisi nimic pentru acest joc extraordinar în care mi-ar plăcea să locuiesc uneori cu totul. Deci nici vorbă de tabieturi. Scriu în firide de timp găsite întâmplător, după ce toate celelalte lucruri au măturat meticulos întregul spațiu al zilei. Dar trăiesc cu nădejdea că viitorul mă va ajuta să îmbunătățesc acest bilanț.

Ce aduc minunile în viață? Există  o minune trăită de dumneavoastră care v-a schimbat ca om?

Poate că minunile, așa cum le vede fiecare, poartă cu ele speranța că, într-adevăr, cineva, acolo sus, ne iubește. Speranța că vom izbuti să ieșim la liman chiar și din cele mai grele încercări ale vieții în care am fost proiectați fără prea multe ”instrucțiuni de utilizare”. Îndrăznesc să spun că am avut parte în existența mea de întâmplări miraculoase care nu doar că m-au trecut pe malul celălalt al unor situații și fapte aparent fără ieșire, dar care cred că m-au transformat definitiv în altcineva. Pesemne că că ele au venit cu menirea să mă ajute să înțeleg lucruri la care nu aș fi ajuns altminteri, să devin mult mai atentă la reglajele fine ale ființei și ale lumii care sunt, alături și împreună cu celelalte ființe, celelalte lumi dimprejurul meu.

---

[1] Herve Le Tellier, Anomalia. Ed. Pandora, București, 2021.

---

Interviu publicat în Revista Ramuri, nr. 8/2021.