Un gest poate să descrie și să arate necorporalizat, neașezat într-o formă sau într-un un spațiu destul de vast, într-o cuprindere în care poate să încapă mai departe cu formele care se pot pune în această împrejmuire visată, ținută vie de gând și de plăsmuirile lui disponibile. Gestul formator poate să trimită mai departe cuvinte, iar ele să propună urcarea lor mai departe în lumea vie, în cea vizibilă a formei ce se naște și crește astfel, a rezultatului tuturor acestor motivații necesare pentru ca toate să se mute în corp, în corpul structurii ce se naște astfel și care urmează a se impune și se transformă firesc într-o prezență, în aceea care nu mai poate fi ocolită și care este de acum mai departe continuu vizibilă, care este creșterea (între)ținuă de arhitectură, de corpul gândit al noii prezențe, al noii încercări pentru privire și pentru toate încăperile disponibile să cunoască, să cuprindă și să împrejmuiască această alcătuire.

   Augustin Ioan ne face părtași la toate aceste situații și stări, la toate aceste secvențe ale desfășurării lor în spațiile îngăduite de ele și care mai departe pot fi teoretizate cu tacticile împrejmuirii, ale învăluirii care pot să cuprindă și să țină în teritoriile lor fiecare porțiune și oricare întreg al acestor ansamble povestite de el, al acestor spații sacre identificate, înțelese și puse în continuare în aceste cuvinte care le deconstruiesc pentru a le face vizibile componența, și pentru a ușura accesul în alcătuirile lor exterioare și în cele interioare, în profunzimi, dar și în adâncimile care le ocupă și le locuiesc odată cu punerea lor în operă. Suntem făcuți martorii unui (dis)curs îndrăgostit despre fiecare întremare a spațiului sacru, despre fiecare îngăduire a lui cu spațiul ales să îl găzduiască și despre fiecare linie desenată ce a reușit să se mute de pe planșetă în lume, în această cuprindere și susținere a ei.

   Temenos este cartea care conține în echipamentul ei senzorial toate datele care încurajează și amplifică apropierile necesare de toate aceste spații cu ajutorul cuvintelor, cu empatia indusă de lectura textelor și cu fiecare atingere încurajată de autor pentru a simți și pentru a accepta căldura cu care sunt expuse și explicate momentele și felul în care trebuie făcuți pașii pentru ca tot acest proces să se consume și să aibă loc firesc. Exact ca un gest intrat în stările obișnuinței, în alcătuirile tuturor acestor exigențe necăutate, dar mereu necesare.

Arhitectura învăluie ființa și, precum veșmântul, este „croită” cel mai adesea pe măsura celui dinlăuntru: zeu, dacă e templu, și om, dacă este locuință. Măsura este aici un cuvânt-cheie. Închipui o casă oentru zeu?- cată atunci să arăți aceasta: zidărie ciclopică, sfântă a sfintelor, nemăsurare și absență întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon și acoperiș), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpânii lumii și ai cerului în genere, unde calea rămâne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine…

   Suntem seduși și duși în aceste spații, suntem învățați să le privim și mai departe să le locuim, suntem puși în fața unui proiect și suntem făcuți martorii tuturor pașilor lui până în stadiul de vivit, de loc devenit locaș, adăpost pentru fiecare fire ce își găsește necesarul de protecție în luminile și în umbrele lui. Augustin Ioan știe și poată să facă vizibile fiecare dintre aceste mișcări ale omului în preajma și în interiorul construcției ce se transformă încet, încet în adăpost continuu, permanent și de neocolit. Oricare gest făcut conține protecția corespunzătoare prelungirii lui în aceste materializări ce reușesc unificările dintre profan și sacru, dintre fiecare alcătuire de spații ce se pot pune în aceste înțelesuri, în aceste lecții mutate atât de firesc în practici, în stări de fapt ale ființei și ale ființării ei.

Spațiul sacru e despre lumină și despre proporții, adică despre ceea ce, din ce în ce mai puțin, este vizibil din ordinean și armonia lumii; prin urmare, experimentul dezagregator nu își are loc aici…

   Ne este făcută cunoscută funcția spațiului sacru, iar mai apoi suntem îmbiați să contemplăm și să ne alăturăm, să ne lăsaă adosați formei care de acum și de aici ne (re)cunoaște, ne înțelege și ne încurajează toată această alăturare, locuirea, fiecare dintre stările însoțitoare ale ei și consecințele benefice incluse integral în teoria și în practicile ce le conțin care ne sunt de acum expuse, explicate, induse și lăsate să freamăte, să ne locuiască simțurile. Augustin Ioan a transformat astfel un discurs creativ într-o creație, într-una ce își caută și își continuă neobosită fiecare dintre pașii ușori ai desăvârșirii, ai împlinirii fiecărui rost aflat și așezat în această împrejmuire perenă, continuă.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.