Editura Polirom vă oferă un fragment din povestirea „Vagonul cu porno”, care face parte din din volumul Bărbatul din spatele ceţii de Florin Irimia, apărut în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, și în ediție digitală.

Băiețelul introvertit, dar foarte curios în privința tainelor vieții din Misterul mașinuțelor chinezești se întoarce în noul volum semnat de Florin Irimia. Acum, povestire după povestire, se conturează maturizarea lui, cu suișuri și coborîșuri, cu pierderi dureroase, dar și mici sclipiri de lumină. Viața personajului devine o călătorie care pornește odată cu găsirea unei cărți misterioase într-un vagon cu maculatură și îl poartă din lumea reală în lumea viselor și înapoi, din Macedonia, unde a petrecut o vacanță în copilărie, la Berlinul iubit al maturității. Bărbatul din spatele ceții construiește, cu fiecare episod, un bildungsroman emoționant, povestea unei vieți aflate mereu la răscruce, dar care merită trăită, pentru a-și împlini menirea.

Accidentul – Fragment

„Am văzut mașina venind spre mine, mi-am dat seama că mergea mult prea repede pentru drumul acela și atunci mi-a trecut prin minte „să cad acum, n-am nici o șansă“. Apoi, ca și cum un simplu gând, o simplă îngrijorare ar putea face ca viața să-și modifice cursul într-un mod atât de radical și ireversibil, chiar am căzut, am trecut cu roțile peste o porțiune cu prundiș umed, m-am temut că voi derapa, am frânat mai tare decât era cazul, bicicleta a fugit de sub mine și dintr-odată mă dădeam de-a berbeleacul, nemaiputând să văd mașina, dar intuind cât de aproape era, auzind ca prin vis scârțâitul frânelor și scrâșnetul cauciucurilor frecându-se de asfalt, oprindu-mă în cele din urmă cu spatele la ea și așteptând, oarecum resemnat, iminentul impact ce avea să mă trimită pe lumea cealaltă. Doar că nu s-a auzit nici o izbitură. Zgomotul înfundat n-a venit. Am rămas întins pe caldarâm, vlăguit, ușurat și confuz, parcă nevenindu-mi nici mie să cred c-am scăpat teafăr. Apoi am auzit cum se deschide portiera și nu mult după aceea am văzut umbra a două picioare de bărbat alergând spre mine. Mi-amintesc și acum pantofii cu care era încălțat, negri și scâlciați, țin minte că m-am gândit „am și eu așa o pereche“.

„Ești teafăr, băiețel?“, m-a întrebat bărbatul, care mai sus de pantofi purta o pereche de pantaloni negri, și ei destul de ponosiți. „Da, așa cred“, am zis, fără să mă uit încă la el. „Sigur? Ia lasă-mă să văd.“ „N-am pățit nimic“, am răspuns, mai hotărât de data asta și, ca și cum aș fi vrut să-i demonstrez că spun adevărul, m-am ridicat de pe jos, încă puțin nesigur pe picioarele mele, inspectându-mă ca în ziua în care căzusem din neatenție într-o groapă adâncă, plină cu broaște. Atunci mă zdrelisem puțin și-mi sărise un pantof din picior. Acum însă nu-mi lipsea nimic, nu eram julit, nu simțeam nici o durere, poate doar un disconfort vag în partea dreapta, în dreptul coastelor. Am început să mă șterg de noroi.

„Nu știu cum am căzut“, m-am trezit că încep să vorbesc, mai mult așa, pentru mine. „Acum eram pe bicicletă și în secunda următoare… Cred că am derapat. De la ploaie. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva.“ „Doamne, ce spaimă am tras!“, a zis bărbatul. „Poftim?“, am făcut eu. De-abia acum începeam să-i conștientizez propriu-zis existența. Era un bărbat relativ tânăr, nebărbierit, cu părul vâlvoi și îmbrăcat ciudat, mi-a trecut prin minte, într-un costum negru, cam ponosit, de parcă s-ar fi întors de la o înmormântare. „Te-am văzut pe bicicletă cum veneai spre mine și apoi, dintr-odată, nu mai erai. Noroc că m-au ținut frânele.“ „Da“, am zis, neștiind ce să zic altceva. „Sigur ești bine? Vrei să te duc la spital?“ „Da’ n-am nimic, pentru ce să merg la spital?“, am ridicat ușor vocea. „Atunci, nu știu, vrei să te duc cu mașina acasă? Stai departe?“ „Nu-i nevoie“, i-am spus, făcând un gest vag din cap, „stau foarte aproape“. „Deci sigur ești bine?“, a insistat el, parcă nevenindu-i să creadă. „Sigur, sigur“, l-am liniștit. „Bine, atunci eu plec“, a mai zis. „La revedere“, i-am răspuns, de parcă chiar urma să ne mai vedem vreodată.”

Florin Irimia s-a născut în 1976 la Iași. Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Scrie cronică literară din 2001, în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la Editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, 2013. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Cîteva lucruri despre tine (2014), precum și volumul de povestiri Misterul mașinuțelor chinezești (2017).