„un nor în formă de cămilă rescrie tragedia din Hamlet, recompunînd istoria tulburată a unei familii pentru care teatrul este singurul acasă. O tensionată înfruntare a orgoliilor, singurătăților și obsesiilor, în care fiecare dintre protagoniști încearcă să afle cine este cu adevărat, dincolo de iluziile care se creează în ambianța scenei. Relatate – pînă la un punct – din perspectiva mamei, regizoare trecută de prima tinerețe, fascinată de «jocul cu vorbele» și animată de o patetică luciditate, situațiile din piesa lui Shakespeare dobîndesc rezolvări și semnificații noi, într-o narațiune surprinzătoare, al cărei ritm alert te ține prizonier de la început pînă la sfîrșit.” (Carmen Mușat)

„Ce e cititul în nori dacă nu jocul liber al fanteziei, semnul imaginației puse la lucru? Alina Nelega ne introduce cu titlul romanului în fabulația de gradul doi cînd confruntă una din piesele de căpătîi ale teatrului cu ipoteza răsturnată a nebuniei personajului. Nu, fiul nu joacă nebunia, ci e bolnav, iar mama, care îl cunoaște dincolo de masca socială, se scufundă împreună cu el în purgatoriul suferinței psihice. Născut din stăpînirea mecanismelor dramaturgiei și din fidelitatea Alinei Nelega pentru scenă, romanul explorează în cercuri concentrice ficțiunea autonomă, edificată pe referințe la lumea teatrală autohtonă.” (Oana Cristea Grigorescu)

Fragment

„Am ajuns acolo împreună cu taică‑tău, pe care l‑am convins cu greu să mă însoţească, măcar din curiozitate: să vedem ce se coace la temperatura revoltei voastre. El dispreţuia spectacolele antidrama­tice, în care reprezentarea e abolită, nu dădea doi bani pe formula terapiedegrup, în care iese câte unul şi zice: mă cheamă aşaşiaşa, acum veţi auzi povestea mea. Fiecare din noi are câte o poveste, faptul că e adevărată n‑o face însă demnă de a fi auzită, spunea el. Credea în exemplaritate, nu în egalitate, nu se îndoia mereu, ca mine, de adevărul lui, pentru el teatrul era unul singur: drama estetică, emoţia inte­lectuală, impostarea şi empatia, condiţia de martor, nu implicarea în acţiune. Provocarea fizică îl dezgusta: actor pe scenă, când era spectator voia să‑şi păstreze rolul, nu să participe ca actant în spectacol. Actorul e actor, i‑am spus, hai să‑i vedem, mie îmi plac ira­ţional actorii, mă seduc orice‑ar juca şi orice‑ar face; dincolo de tehnici şi mode, substanţa nu se schimbă. Îţi dai seama imediat cine are talent – şi folosesc cu bună ştiinţă cuvântul ăsta retrograd, surghiunit din vocabular, indecent, politically incorrect.

De pe scaunul incomod care abia îl încăpea, chi­nuit de durerea lui cronică de spate şi înfuriat că nu‑şi putea întinde picioarele, mi‑a şoptit în ureche tot timpul spectacolului: fals, fals, nu‑i cred nicio clipă, se joacă pe ei înşişi, na – uite‑i cum dau din mâni, ce voci nelucrate au, de parcă n‑ar fi trecut niciunul printr‑o şcoală de actorie. Şi ce tot scoate fiu‑tău pe gură, uite‑l cum monologhează la scenă, marele whistle‑blower, avertizorul de integritate persecutat de şefii corupţi într‑un sistem bazat pe şpagă, ştim dragă, nimic nou – şi la ce bun imaginile astea, sunt redundante, mă uit la el sau la filmuleţul din fundal? Toţi comuniştii ăia care voiau propagandă acum cinci­zeci de ani îşi râd în pumni în mormintele lor ano­nime. Când ne îndemnau să ne turnăm familiile şi să trimitem scrisori miliţienilor, nu‑şi imaginau că, peste ani, delaţiunea va fi adusă la rangul de responsabi­litate civică – şi legalizată, pe deasupra.

Deranjezi publicul, îi şâşâi, abţine‑te de la comen­tarii, lasă că vorbim pe urmă. Dar el se foieşte, nu poate să se stăpânească: nu dau doi bani pe fizica­litatea lor, pentru ăştia, cine urlă mai tare are dreptate. Uite, actriţa asta, care se înverşunează pe şeful corupt, parcă se ţine să nu se pişe pe ea, de‑acolo vine tensiunea ei în scenă. Ştii cum numesc eu radicalismul ăsta urinar? Nu, nu Meyerhold. Nu vrei să ştii.

Toate astea ţi le‑a spus şi ţie, după spectacol, în curte, la bere: mă întrebi ce‑am văzut? Martiri nepu­tincioşi care nu sunt niciodată de vină pentru nimic, dar vor să împartă dreptatea, să judece şi să condamne greşelile altora, nu‑şi depăşesc condiţia şi se prăbuşesc în interior. Dar unde sunt problematizarea, dilema morală, jocul dramatic? Niciunul din voi nu conţine paradoxul care face actorul, nicio transformare, sun­teţi aceiaşi de la început până la sfârşit, mergeţi pe energia pe care‑o aveţi, ca nişte dictatori în retorica voastră de convingere. Dar eu nu vreau să fiu convins, vreau reprezentare, arătaţi‑mi, nu‑mi porunciţi ce să simt şi cum să gândesc.

Alina Nelega este romancieră și autoare dramatică. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor European” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat (Polirom, 2019).