Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Cornul inorogului, debutul în ficțiune al binecunoscutului critic și istoric literar Bogdan Creţu, apărut de curînd în colecția „Ego. Proză”, și în ediție digitală.

„Urmărind anii de ucenicie și călătorie ai lui Dinu Zărnescu, Bogdan Crețu îi recuperează prospețimea prin inepuizabilul său libido scriptural, lansîndu-se într-un biografism bine fantasmat, și ne poartă, dezinvolt, de la țară la oraș, din spațiul academic românesc în cel occidental, din căminele studențești și amfiteatre în muzee, la operă, în metroul parizian – peste tot, cu o mare foame de medii și tipologii. Dar, în primul rînd, ne oferă – între gasconadă și dramă, cînd liric, cînd sarcastic, cînd ca un moralist autoironic – o galerie fără egal de personaje feminine, revizitînd – pe cît de exuberant, pe atît de nuanțat – erosul și polemizînd indirect cu tezele uniformizatoare și castratoare ale ideologiilor de gen. Bogdan Crețu oferă, cu primul său roman, o carte pentru toată lumea (însă nerecomandabilă minorilor [sic]), plină de vervă picarescă și bulimie livrescă, puștească și înțeleaptă, realistă pînă la a atinge, pe alocuri, un naturalism crud și ireală, cînd trebuie, pînă la transfigurare.” (O. Nimigean)

„Personajul central, scriitor la viața lui, apare în scena de la începutul romanului grăbindu-se spre spitalul în care tatăl său trage să moară, pentru ca în ultima pagină să-l vedem grăbindu-se parcă să iasă din scena vieții, într-un Porsche Panamera care rulează cu 230 de kilometri pe oră spre Paris. Instinctul morții, așadar, încadrează o narațiune predominant erotică. Romanul îmi amintește de Dragostea în vremea holerei și mai ales de declarația lui Gabriel García Márquez la apariția cărții: «Este pentru prima dată cînd am avut curajul să scriu patru sute de pagini numai despre dragoste». Și în cazul lui Bogdan Crețu este pentru prima dată, dar curajul său îl văd îndoit, dat fiind că povestea lui se întîmplă în România, unde o scriitoare de etnie șvabă-evreiască, viitoare laureată a Nobelului literar, violată de trei securiști, naște în exil o fată pe care o botează Romanița, al cărei tată îl consideră a fi Poporul Român.” (Radu Aldulescu)

Fragment

„Și acum? Acum gata, se făcuse ora, trebuia să urce în mașină și să o ducă la spital ca să-și externeze tatăl zdrobit. Discret, cât mai discret, era hărțuită de presă. Și ploua. Ploua teribil, cu furie. Marta îl aștepta în coasta universității, sub o umbrelă uriașă, care ar fi putut adăposti măcar cinci-șase oameni. A urcat în mașină, s-a scuzat iar că abuzează de timpul lui, a durat ceva până ce și-au regăsit naturalețea, au ajuns încă stingheri în curtea spitalului. Vii cu mine? a întrebat ea și a desfășurat umbrela uriașă, care decupa o porțiune zdravănă în ploaia de vară, trebuie să scot niște acte din partea aia. Și au străbătut amândoi curtea, îndreptându-se spre niște corpuri de clădire vechi, igrasioase. Au ajuns în capătul unui fel de gang care făcea legătura între diferitele clădiri, ea a pătruns în pântecele uneia dintre ele, el a așteptat-o în tunelul translucid. S-a uitat cum plouă, era frumos, situația avea ceva atrăgător, echivoc, ceva erotic, deși ea se schimbase, îi venea greu să accepte că singura Marta era cea de azi, nu cea de ieri, nu se îngrășase propriu-zis, devenise corpolentă, era bine proporționată, doar că părea o matrioșcă mai mare care o înghițise pe cea din urmă cu 15 ani. Ce are a face?, el era suficient de inteligent ca să simtă tandrețe față de trupul unei foste iubite, așa cum era acum ascundea silueta de altădată și îi era recunoscător pentru asta și continua să îl admire și să îl. Ce faci, Dinu, la ce te gândești? l-a trezit deodată vocea amuzată a Martei, la mine te gândești, nu-i așa?, își păstrase îndrăzneala și candoarea, vorbea cu siguranța unei femei frumoase, poate alături de el se simțea încă Marta-de-acum-cincisprezece-ani, nu a reușit să producă nici o reacție potrivită, trebuia să nege, nu, nu, ea a făcut un pas în afara tunelului, a deschis umbrela, l-a așteptat, a trecut lângă ea, au făcut câțiva pași așa, nu știa cum să administreze apropierea, să-i cuprindă talia i se părea nepotrivit, talia i se îngroșase, ce interesant, Marta îl domina fizic, ce trebuia să facă pentru a salva aparențele bărbăției lui, nu din orgoliu, ci pentru că știa că doar așa ea se va simți în apele ei, în apele feminității ei, să îi cuprindă delicat brațul, între încheietură și cot?, acolo avea pielea albă și moale, pufoasă, da, ăsta ar fi fost un omagiu, i-a atins pielea și ea a tresărit și în clipa următoare a strâns brusc umbrela și a lăsat ploaia care cădea în perdele dense să îi ude leoarcă într-o secundă, ne-a udat până la piele, până la piele ne-a udat, a râs Marta, ce ne facem acum, că suntem uzi până la piele? și el a numărat de câte ori a rostit ea „piele“ și a simțit că se cască o spărtură către trecut.

Și amândoi au râs, o oră și ceva mai târziu, când el a rostit cuvintele

ce facem noi acum

nu se întâmplă acum.”

Bogdan Crețu (n. 1978) este critic, istoric literar și eseist. A publicat sute de studii și de articole în reviste academice și culturale, e coautor al unor sinteze apărute la edituri prestigioase din țară și din străinătate. Autor a șapte volume de istorie literară multipremiate, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Actualmente semnează o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. Romanul Cornul inorogului, pe care îl socotește o formă de bovarism, reprezintă debutul lui în ficțiune.