Cuvintele poeziei se așază în anumite corpuri și de acolo transmit, iradiază și mențin o anume căldură în fiecare pliu disponibil al simțurilor, în toate acele stări alimentate de trăirile care pot să inoculeze aceste mișcări în memoria țesuturilor ce își amestecă și își leagă fiecare nod și rețea cu ele, cu aceste locuiri și traversări ale lor ce intensifică și alcătuiesc permanent prin amplificări multiplicate continuu fiecare ecou care duce mai departe aceste arderi ale acestui foc viu, foc ce trăiește și consumă corpul poetului, foc ce se face văzut în cuvinte, în cuvintele poeziei pusă nouă la îndemână, mutată astfel și în corpul nostru, corp în care rămân și mocnesc în continuare scântei tatuând cu micile lor arderi pentru totdeauna epiderma astfel întâlnită.

   cu ochii la steaua Kajam este un asemenea spectacol, o desfășurare a acestei arderi continue, una care menține focul viu și care își face cunoscute elementele componente impunând-le ca alăturări continue de firea și de toate exaltările ei disponibile ale poetei care îndrăznește să le spună, să le arate, să le strige, punându-le astfel în bătaia lungă a dogorii ce întreține arsura, durerile ei și oricare gest continuat de ele, și care le poate mai departe așeza într-un strigăt dens, într-unul care își face vizibil fiecare simptom al intensității acaparatoare, intensitate care se tot alcătuiește după fiecare vers și crește făcându-ne părtași la trăirile acestor consumări, ale arderii care mistuie și încurajează mai departe fiecare moment al eventualei renașteri.

camerei sunt un corset

rufele de la balcoane

singurele păsări care zboară

nu știu dacă vântul le mișcă

sau respirația mea

trag draperia

ca pe-o ultimă șansă

   Toate aceste motive răzbat și cresc stări care impun mișcări, iar mai departe așezări și lasă să se vadă toate urmele lor cunoscute și crescute toate din aceste cuvinte aprinse până la incandescență, propuse arderii până la alb, până la răcirea propusă de cenușa ce va fi mai apoi disponibilă să fie păstrătoare de urme ale acestor procese, ale acestor contorsiuni ale firii care vor naște alte și mereu alte chemări în acest cuptor încins de acest foc viu și de neoprit.

în camera în care dorm

e o haită de lupi

pregătită să-mi sfâșie somnul

în care mă ascund

   Alexia Ema Burneci scrie o poezie care are un suflu aparte, una ale cărei cuvinte tandre propun căderi, coborâri și ale cărei cuvinte dure impun urcări și alimentări continue și continuate ale exersării privirii, ale privirii care își caută strălucirile liniștii, șlefuirea cerului ce îi poate face vizibilă și accesibilă împăcarea, înmuierea în care să își poată lăsa să alunece și să găsească un bun adăpost toate aceste stări, iar mai departe fiecare dintre ele să poată fi transformate în poveste, în această poveste care își tot caută înțelegeri, care se tot vrea auzită, citită, împărtășită, și tot aici se pot vedea la propriu toate multiplicările și toate desfacerile lor pentru a fi puse pe tava aceasta întinsă de ea cititorului dispus și disponibil să încerce să înțeleagă cât mai multe și diversificate momente ale acestor formări, deformări, deschideri, sclipiri și mirări.

mi-ai desfăcut picioarele

și te-ai așezat între ele

ca pentru un zbor lung

n-ai spus nimic

nici măcar un cuvânt

   Alexia Ema Burneci traduce și face cunoscute fiecare dintre vrăjile pe care poezia i le pune la îndemână, fiecare dintre necesarele transformări prin care trebuie să treacă și pe care trebuie și poate să le înțeleagă, iar mai departe să le spună astfel, să le mute în fiecare dintre imaginile care le poate cuprinde și arăta răsfrângerile, reflexiile și împrăștierile fragmentelor corpului astfel cât de cât îmblânzit. Focul viu ținut în simțurile ei se mută continuu în fiecare țipăt eliberat de cuvintele poeziei și în fiecare arsură pe care corpul o poate suporta și purta ca semn pe epiderma lui mai departe.

nu trebuie să mă uit la ceas ca să știu

cât timp voi muri până mă întorc acasă

am aceleași întrebări și tot aceleași răspunsuri îmi dau

zâmbetul îmbătrânit în colțul gurii

rămas ca o cicatrice arogantă

chiar de atunci

când nu știam că și tăcerea

e doar o floare ce răsare din

pământ

   cu ochii la steaua Kajam este cartea în care Alexia Ema Burneci își locuiește fiecare cuvânt și așa, împreună cresc fiecare poem, iar prezența ei în tot acest proces de ardere și mai departe de renaștere a cuvintelor este vizibil și ne ajută să vedem fiecare dintre transformările corpului ei, fiecare dintre aceste transformări impuse de consumul acestui foc viu care arde și îl locuiește, și care mai departe se transformă în acea prezență care îl alcătuiește și astfel îi diversifică fiecare moment și fiecare intensitate a lui cuprinsă în mișcarea cunoscută de fiecare gest știut sau recunoscut al lui.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.