Vă felicit pentru publicarea acestui volum – „Paul Goma: conștiință istorică și conștiință literară” (Ed. Corint, 2022) – care reprezintă, dincolo de un studiu monografic scris cu profesionalism, un întreg univers existențial al anilor de sub totalitarism. Nu este însă pentru prima oară când scrieți despre Paul Goma, prin urmare, întrebarea mea este legată de momentul întâlnirii dumneavoastră ca istoric și scriitor cu acest „caz Goma” – când și cum s-a întâmplat?

Mulțumesc! Ca tânăr istoric în formare, l-am întâlnit pe Paul Goma la începutul anilor 1990, când eram studentă la Istorie. Dar l-am întâlnit prin eforturi exclusiv personale, știam cine este de pe vremea ascultării posturilor de radio „imperialiste”: Europa Liberă, Vocea Americii, ale căror emisiuni în limba română tata le urmărea cu sfințenie și, deși eram copil, ceva-ceva s-a lipit de mine. În facultate nu vorbea nimeni la cursuri, seminare ori pe holurile Universității despre Goma. Eu știam destul de bine cine este, ce a făcut, mai puțin detaliile operei sale literare, pe care le-am aflat citind cu aviditate tot ce apărea, în limba în care fuseseră scrise, abia după 1990. Mă interesa, ca și azi, „istoria contemporană” – Cenușăreasa specializărilor în cadrul facultății pe vremea lui Ceaușescu.

Care a fost miza acestui volum? Ați avut în vedere o altfel de receptare a lui Paul Goma?

A fost, cel mult, o miză cu mine însămi, de care îmi dau seama acum, răspunzându-ți la întrebare. Poate am vrut să-mi dovedesc că am măcar curajul de a rosti până la capăt câteva adevăruri incomode, pe care puțini le asumă public. Goma a fost marele nedreptățit, iar cartea mea arată (sper!) în ce constau mecanismele care au construit ca un puzzle incalificabila nedreptățire (minimalizare, marginalizare, neutralizare, dislocuire din câmpul conștiinței istorice și literare). Sigur că am avut și am în vedere o altfel de receptare a sa. Una care nu se construiește pe baza planurilor de măsuri ale Securității, pe zvonuri, bârfe, polițe neplătite, orgolii nemăsurate ale unora dintre membrii foarte vizibili ai lumii literare și intelectuale.

Aș rămâne pentru o clipă la titlul acestui volum: „Paul Goma: conștiință istorică și conștiință literară” – care este semnificația sa intrinsecă?

După mai bine de două decenii de lecturi și documentare a „cazului Goma” și la mai bine de trei decenii de observare a comportamentelor, atitudinilor și mentalităților breslei literare de la noi și a fenomenului intelectual, în contextul anilor 1970-1980, apoi a ceea ce numim Revoluție, Tranziție etc., titlul cărții s-a formulat singur. Este un titlu în oglindă față de ceea ce spuneam mai înainte: în ciuda diverselor și nenumăratelor tentative (unele, din păcate, reușite) de a-l anihila ca om și scriitor, de a-l dislocui din conștiința istorică și literară, toate planurile (deliberate sau accidental-naive) și toți actanții nu reușesc să șteargă în eternitate din istorie (fie și „numai” literară) adevăratul model etic și est-etic. Și acesta este Paul Goma. Pentru a-mi argumenta opțiunea, a trebuit să scriu și să public o carte de peste un milion și jumătate de semne, care inițial a fost mult mai mare, dar fiind teză de doctorat le-ar fi consumat și mai mult timp pentru lectură membrilor comisiei. Am scos două capitole, care se vor regăsi în volumul al doilea. Există în șantier și acesta. Materialul documentar este imens, au mai rămas câteva aspecte majore de argumentat. Istoria care l-a marcat și pe care a marcat-o are aproape un secol, de la nașterea până la dispariția sa, 1935-2020. Este secolul cel mai sângeros, cel mai ideologizat, al celor mai multor diversiuni, manipulări, nedreptăți.

Care a fost acel moment din viața lui Goma – despre a cărui dizidență s-a auzit foarte bine – care a deranjat și a provocat cele mai multe  reacții în mediul literar în special?

Cronologic, momentul Ostinato, evident! De fapt, anul 1971, prin publicarea romanului Ostinato în Germania, la Suhrkamp, a însemnat ruperea continentelor. În istorie fără exemple și analiza similarităților nu înțelegi mare lucru. Goma este un continent, în egală măsură stingher, stingheritor, însingurat. La o altă scară, în 1971 s-a întâmplat ca la impactul meteoriților cu Pământul. „Obrăznicia”, „tupeul”, „nebunia” etc. lui Goma de a publica direct în traducere (debutul în roman!), într-o țară „imperialistă”, un roman respins de cenzură în România comunistă intra din start în conflict cu legislația și, mai ales, încălca fără precedent cutuma politico-literară. Din perspectiva legii (un decret mai vechi, Legea secretului de stat a venit în decembrie, după scandalul Ostinato de la Târgul de carte de la Frankfurt), Goma comitea un act de trădare, perspectivă asumată de establishmentul literar și de propaganda de partid și de stat, deodată cu toată rumoarea frustrată a scriitorilor („cine e Goma să își permită…”). Regimul politic, prin Securitate, toți frustrații incapabili de revoltă interioară, de gesturi de frondă, toți lașii ascunși sub poala actului creator, neapărat „estetic” – s-au simțit direct păgubiți de gestul nemaiauzit al lui Goma. Iar regimul Ceaușescu a luat foc. De atunci a înmugurit Mișcarea Goma pentru drepturile omului. De atunci s-a declanșat mecanismul anti-Goma, așa cum reverberează până în zilele noastre. Ce altceva a făcut dacă nu să își ceară și să-și ia singur un drept interzis lui numai pentru că refuza să se reeduce: dreptul de a se exprima liber, de a publica. Este greu să acceptăm în 2023 astfel de afirmații, știu, și eu am avut nevoie de curaj pentru a-mi înfrunta rezistențele dobândite prin educația primită în școlile prin care am trecut, de la oamenii construiți mental și cultural după același calapod. Și chiar de la cei de bună credință, și ei trezindu-se spunând în discuțiile despre Goma, mult prea des: „Da, dar…”. Da, dar… am citit și studiat cantități imense de documente și de scrieri primare și secundare. Și am citit ce a scris Goma, pe care nu-l citez după ureche sau la mâna a doua, a treia. Ceea ce m-a blindat împotriva propriilor nesiguranțe și spaime. Când citim și încercăm să înțelegem o personalitate, un proces, un eveniment istoric, și nu numai, o facem pentru noi. Dacă motivul este altul, demersul nostru este greșit din start.

 Ce interese au dus la stigmatizarea de „anti-erou”?

Le-aș așeza măcar în două categorii: ale regimului ideologic și ale lumii scriitoricești-intelectuale. Uneori, au coincis. Cred că interesele regimului Ceaușescu sunt clare, fiind un regim totalitar, iar ale scriitorilor și intelectualilor decurg din mentalități și comportamente conformizate în regimul comunist. În acest context, orgoliile nemăsurate, interesele meschine, morbul autorității (fiecare pe hatul lui) au atins cote exacerbate, învăluite la vremea respectivă în tot felul de alibiuri care au rezistat și sunt funcționale încă, dar care, iată, ies la iveală dacă avem răgaz să zăbovim asupra documentelor și, pare hazliu, a jurnalelor, convorbirilor, volumelor de memorii. Analiza circumstanțială și investigația documentară sunt mult subevaluate la noi, unde valul „dezvăluirilor” fragmentare, citării după citare și al intereselor de toată mâna ia lumea pe sus.

S-a vorbit la un moment dat și despre un așa-numit „antisemitism” al său – în ce circumstanțe? Și, mai exact – istoric vorbind – cum s-a gestionat operarea cu o asemenea etichetă în cazul lui Goma?

O, asta este o discuție care nu poate avea loc aici. Cu o chestiune atât de serioasă, într-un spațiu editorial restrâns ar părea că dăm sentințe. Este unul dintre aspectele pe care spuneam că le voi trata în volumul al doilea. „Antisemitismul” lui Goma este tot un reflex al mentalităților deformate și chiar reformate. Așa cum arăt în carte, Goma a fost transformat nu doar în inamicul public nr. 1 al regimului Ceaușescu, dar el a devenit începând din 1971 și inamicul prin excelență al celor care și-au văzut amenințat de gestica lui Goma confortul călduț cu regimul. E adevărat, cu o pauză între noiembrie 1977, când s-a autoexilat forțat la Paris, până în decembrie 1989, când „s-a dat drumul la libertate”, perioadă în care ceilalți nu s-au mai simțit amenințați de prezența lui fizică în România, dar umoarea anti-Goma le-a fost nutrită permanent prin prezența sa directă sau indirectă la Radio Europa Liberă. Aceeași origine au ținerea lui Goma după 1990 departe de recunoașteri binemeritate, de recuperarea literaturii sale (scrisă, repet, și nu tradusă, în limba română, cum spun nu puțini „cunoscători”), înghețul instituțional ca la comandă când s-a pus problema dizolvării statutului de azilanți politici pentru cei trei membri ai familiei Goma, intervenția directă a unor eminențe de la București direct la Chișinău când Andrei Țurcanu și alții încercau să înființeze un Institut Goma pentru cercetarea comunismului în Basarabia etc. etc. Prin urmare, am construit un cap de pod în primul volum al cărții către interpretarea „antisemitismului” pus pe seama lui Paul Goma, voi aprofunda în următorul: acuzarea sa de „antisemitism” – spun în carte – este ultima și cea mai dură dintre „încadrările” lui Goma, și pare să fie lovitura totală ale cărei urmări negative pentru perceperea scriitorului în România și în afară au fost incalculabile, iar în postumitate rămâne de văzut în ce mod și în ce măsură va afecta statura de scriitor simbol și de model pentru conștiința istorică și literară. Paul Goma a fost – și rămâne, prin opera sa istorică (este greșit spus „politică”, Goma n-a făcut politică, s-a comportat ca un om liber, dar într-o țară neliberă, a avut comportament civic, într-o lume care nu știa ce este societatea civilă, dar care s-a trezit brusc în 1989 liberă la expresie și la montat dezinformări și intrigi) – și literară omul care a rostit liber adevărul din vremea lui, așa cum l-a perceput, fără filtrele Cenzurii și autocenzurii. Cum ar putea un astfel de om să nu fie disprețuit de majorități confortabile și de minorități care scapă printre degete?

Cum s-a greșit față de Paul Goma? Prin tăcere, prin conformismul unora?

Tăcerea a venit mai târziu (pe logica șchioapă că lucrurile despre care nu vorbim, nu există!), când artizanii discreditării, marginalizării, diabolizării, neutralizării sale de dinainte de 1989, astăzi persoane venerabile cu mulți discipoli, au atins un prag sensibil al schizoidiei pe care o exercită puterea. „S-a greșit” prin tot ce am spus până acum, iar prin încadrări ca la Securitate încă se greșește.

Cât despre regimul comunist (îngropat doar pe hârtie) ce se mai poate spune – față de imensitatea studiilor și analizelor istoriografice de până acum, pe care le-a dat comunitatea academică –, poate doar A murit Securitatea, trăiască Securitatea! Cu tot cu mentalitatea ei instilată în mintea noastră.

 Există studiile dumneavoastră ca istoric, republicarea operei lui Goma – prin urmare, se poate spera la o reevaluare/reconsiderare a sa? Avem semnale discrete măcar în acest sens?

O, Doamne! Pot să nu răspund la întrebarea asta..?

Ca istoric, dintre toate receptările distorsionate și „nedreptățile” care i s-au făcut lui Paul Goma, pe care ați considera-o cea mai dură?

Există una cea mai dură pentru fiecare etapă de încercare de neutralizare a sa: prima aș zice că este „Goma este lipsit de talent/nu are talent/nu este scriitor”, iar ultima „Goma este antisemit/negaționist”.

 „A fi scriitor înseamnă întâi de toate să fii liber” – a fost cu adevărat Paul Goma un om liber, în toată accepțiunea termenului?

La întrebarea asta cred că răspund de când a început interviul: Da, daaa! Pe toate vocile, cum ar spune Goma, inventatorul culorii libertății: Culoarea curcubeului.

Vorbind despre Goma nu putem să nu vorbim despre rolul critic al intelectualului; spune la un moment dat, în cadrul unui interviu că „Locul meu este acolo unde deranjez cel mai mult” – așadar, care erau așteptările lui Paul Goma față de intelectualitatea română? Și, mai ales, care au fost dezamăgirile?

S-a ales praful de așteptările sale când s-a dus cu jalba pe la unii dintre scriitorii prizați de regim și de public să semneze alături de el în ianuarie 1977 Scrisoarea de solidarizare cu Charta 77 a cehoslovacilor. Nu i-a rămas decât s-o semneze singur și s-o trimită-n lume, „deschisă”. Avea să fie difuzată de Europa Liberă în 9 februarie („poșta” funcționa greu pe atunci, că era neoficială, prin diplomați occidentali), a doua zi după ce semnase Scrisoarea către Conferința de la Belgrad, reușind, în sfârșit, să mai aducă șapte semnături (una a Anei-Maria Goma, soția lui) și să dea brânci unui bulgăraș colectiv, devenit acel tsunami care a zguduit nu doar siguranța confortabilă a regimului Ceaușescu și iubirea împotriva firii a acestuia cu cancelariile occidentale și în special cu americanii, care-l foloseau drept „disident” împotriva Moscovei, ci și conștiințele românilor anesteziați care abia așteptau un semnal. Dar și conștiința Vestului, pentru că, în sfârșit, se auzea vânt de libertate și dinspre România, codașă la multe capitole atunci, așa cum e și azi. Or, intelectualii nu au reacționat nici atunci (tot repet în carte: dacă ar fi făcut-o, Mișcarea Goma ar fi devenit tăvălug!), cu mici și rare excepții (numite de toată lumea, până la sațiu: Ion Vianu și Ion Negoițescu). Mișcarea pentru drepturile omului din 1977 a fost una a muncitorilor, artiștilor, studenților, elevilor, preoților/pastorilor care nu mai puteau îndura și care așteptau de multă vreme un model de urmat, pe cineva care să le insufle un strop de curaj. Degeaba se plângea intelighenția după 1990 că „n-am avut și noi un Havel” – ea însăși nu și-a pus în pericol confortul și șansele la promovare, la publicare, la burse peste hotare, la sinecuri, cum au făcut-o intelectualii cehi, slovaci, polonezi. Ai noștri n-au prea dat pe la pușcărie în anii 1970, așa cum avea să spună Goma mai târziu. Intelectualii l-au îmbolnăvit de tristețe pe Goma, l-au dezamăgit. Ne dezamăgesc prin atitudine recurentă pe noi. Dar câți o recunoaștem…

Folosiți în text o construcție care mi-a plăcut și mi-a atras atenția – „era nevoie de existența unei mentalități Goma”. Vă invit să detaliați, ce presupune acest tip de mentalitate?

Tot ce am spus până acum, sintetizat în: să fii liber (să gândești liber, să reacționezi liber, în ciuda comandamentelor de orice natură). Să nu te supui (auto)cenzurii, să nu scrii para-literatură (este termenul lui Goma din celebrul text „Cenzură–autocenzură–para-literatură”, publicat în septembrie 1972 în „Die Zeit”, la Hamburg) sau „literatură de parastas” (apud Ion Negoițescu), sau „alibi de lașitate socială și politică” (apud I.D. Sîrbu), sau „joc de esteți… iresponsabili” (apud Sanda Stolojan) etc. etc. – ca să poți obține un loc mai în față (la tipografie, în reviste, la creșterea salarială, la obținerea unei case, la lista pentru burse, pentru premii etc.). Încă este nevoie de o mentalitate Goma. Au mai spus-o și alții, chiar dacă în alte cuvinte. Nu sunt eu singura „nebună” din România.

Mai este considerat acum Paul Goma un „incomod”? De ce?

Sigur! Să mă repet? Vor obosi cititorii. Mai bine să afle, în tihnă și detaliat, din carte. Dacă nu va fi trecută și ea „sub tăcere”. Există semnale că nu au loc cronici despre ea în unele reviste.

V-ați ocupat atâția ani de istoria și receptarea lui Paul Goma – care a fost marea lecție/marele sfat pe care l-ați învățat de la scriitor?

Să fii liber!

Există o promisiune pe care i-ați făcut-o lui Paul Goma sau v-ați făcut-o dumneavoastră în raport cu reconsiderarea publică a acestui om?

Nu am abordat vreodată o astfel de temă cu Goma. Sigur, mi-am promis mie (deși nu cred că mi-a trecut chiar acest termen prin minte) să încerc să aflu ce mecanisme au dus la marginalizarea și la discreditarea sa.

Și o speculație postfactuală – ce credeți că ar fi spus Paul Goma despre acest volum? Sau ce v-ar fi plăcut să spună?

Văzându-i formatul imens, probabil ar fi zis ceva de genul „Ești dată-n paști” (o expresie care n-am vrut să se audă la Radio România Cultural, în interviul pe care mi l-a luat Anca Mateescu. Și ea mă întrebase ceva similar. Nu se cădea, am avut oroare să mă aud pronunțând, deși acesta era stilul său afectuos cu cei pe care-i simțea de-ai lui – adică nesecuriști, în sensul mentalității reeducate și a comportamentelor aferente). Apoi, citind-o, probabil că ar fi avut și satisfacții, mai mici, mai mari, și multe întristări, poate și uimiri, poate și decepții (legate de stilul sau de analiza mea). Orice ar fi spus, că mi-ar fi plăcut sau nu, nu m-ar fi determinat să-mi schimb interpretările, ba, la un moment dat în carte am o mică polemică postfactum cu Goma, și mă bucur într-un fel că nu a apucat să vadă cât de odios a fost Alexandru Ivasiuc în privința sa. Oricât de mult este criticat omul și scriitorul opozant Paul Goma pentru „intransigență”, „nedreptățiri” etc., adevărata răutate trebuie căutată în altă parte. Pe mine întâlnirea din cărți și din istorie (planul personal, vorba Monicăi Lovinescu, ține de „grădinile secrete”) cu Paul Goma, scriitorul opozant anticomunist, m-a ajutat să devin un om mai responsabil.