La sfârșitul durerii mele

mă aștepta o poartă.

Ascultă-mă ce îți spun: îmi amintesc

De cea pe care moartea o numeai.

Zgomote, crengi de pin care foșneau, toate deasupra mea.

Apoi nimic nu a mai fost. Soarele palid mai trimitea câte o rază

pe suprafața fără viață.

Este cumplit să rămâi cuget

îngropat de viu

în pământul cel negru.

Apoi totul a luat sfârșit: cea de care teamă îți era,

să devii suflet și să nu poți vorbi, sfârșitul brusc, pământul țeapăn

arcuindu-se puțin.

Și păsări îmi păreau cele care se repezeau,

ca săgețile, în tufișurile joase.

Ție, celui care a uitat

trecătoarea din lumea de apoi,

Îți spun că pot din nou vorbi:

O voce caută

Tot ce se întoarce din uitare.

Din inima vieții mele o fântână maiestuoasă

s-a născut, umbre grele de albastru

pe apa mării de azur.

---

At the end of my suffering

there was a door.

Hear me out: that which you call death

I remember.

Overhead, noises, branches of the pine shifting.

Then nothing. The weak sun

flickered over the dry surface.

It is terrible to survive

as consciousness

buried in the dark earth.

Then it was over: that which you fear, being

a soul and unable

to speak, ending abruptly, the stiff earth

bending a little. And what I took to be

birds darting in low shrubs.

You who do not remember

passage from the other world

I tell you I could speak again: whatever

returns from oblivion returns

to find a voice:

from the center of my life came

a great fountain, deep blue

shadows on azure seawater.

The wild iris (https://www.poemhunter.com/poem/the-wild-iris/)

---

Ciprian Apetrei este profesor de filosofie și jurnalist, stabilit în Franța. Ca orice ploieștean, este pasionat de politică. Colaborează cu mai multe publicații din România. Fondator al platformelor independende de jurnalism Marginalia și RoZoom Press. Este autorul volumului de povestiri L’Homme à sa fenêtre. Iubitor de fotografie.