Eseu din volumul din Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane, de Teodor Baconschi

H.-R. Patapievici despre carte: „Teologilor încruntaţi şi schimnici, Teodor Baconschi face să le succeadă, în cultura noastră, zîmbetul urban şi bine-crescut al teologului de lume. Deloc întîmplător, anume «rîsului patriarhilor» i-a dedicat Baconschi, la începuturile sale, un studiu erudit şi savant. Scriitor fluent, condescendent şi aulic, el practică un umanism destins şi informat, cu gravităţi amuzate şi politeţi uneori persiflante, ce trădează un scepticism faţă de lume şi lucruri pe care calma şi statornica sa credinţă în ortodoxie, creştinism şi Biserică nu îl poate nici ascunde, nici înlătura. Fraza sa bine scrisă şi aşezată, închegată din toate încheieturile şi prinsă la patru ace cu toate încuietorile e frisonată de nervurile inteligent trasate ale calificativelor, care o pun în mişcare prin înţepăturile cîte unui adjectiv cînd maliţios, cînd amuzat, cînd glacial. Multe formulări sînt memorabile, în stilul clasic francez al contrastelor care scot caracterizarea din jocul anulărilor şi al contradicţiei. Prin sunetul său de fond, scrisul lui Baconschi sugerează o natură funciarmente serioasă, care însă, prin liniile ei melodice şi unele sunete mai înalte, aduce la lumina reflectoarelor, în plină scenă, un temperament jovial şi dispus la amuzamente. De aici armoniile atrăgătoare şi cantabile pe care scriitorul le scoate din mai toate subiectele sale, chiar şi cînd sînt dificile. Îl ajută talentul diplomatic, care valsează elegant cu aporiile. Deşi scrisul lui Baconschi e de atitudine şi mobilizează în formularea judecăţilor-convingeri, proza lui e mai presus de orice politicoasă, urbană, civilă, debonară. Din punctul de vedere al lucidităţii, Baconschi este întru totul occidental, dar unul care a rămas în fondul său afectiv, din gust şi înclinaţie, dar poate şi din orgoliu, un oriental. Ca orice oriental, ştie de toate şi din toate; ca un occidental, le ştie temeinic şi cu relativism critic. Nimic nu îl convinge pînă la capăt, adică pînă la schimbarea vieţii, dar asta pe un fond de credinţă statornică în Dumnezeu, care ilustrează perfect, am impresia, geniul religios care ne e specific nouă, românilor: să porţi o credinţă absolută ducînd o viaţă relativă.”

Rătăcirea sinelui, eseu din volumul Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane, Polirom, 2020,

                „Chiar depășit de primul monoteism (cel mozaic, prelungit în iudaismul contemporan), creștinismul e o religie foarte veche: nu demult a împlinit două milenii. Vechimea lui se lovește de ideologia „actualistă” a postmodernității, în care o carte e veche dacă a împlinit doi ani… Ni se spune că acum e acum, cu urmarea că facem din trecut tabula rasa și nu ne mai preocupăm de viitor, care pare lipsit de sens, plin de crize oribile, angoasant… În acest tablou cultural, reinventarea creativă a faptului creștin devine cumva obligatorie și oarecum imposibilă. Mai cu seamă că acele două milenii nu l‑au lăsat nicicând să se odihnească într‑o formă stabilă. Există o imensă diferență între creștinismul persecuțiilor și cel postconstantinian. Ca și între Orient și Occident. Pe lângă succesivele „renașteri” (de la cea bizantină, a Paleologilor, până la cea italiană, trecând prin revival‑ul franciscan, care și‑a propus, fără să izbutească, amânarea Reformei) Biserica lui Hristos a fost mereu zguduită de schisme, erezii, mișcări escatologice, spiritualități radicale, ciocniri cu puterea politică, instrumentalizări imperiale și decadențe morale primejdioase. În modernitate, ea a intrat în era raționalismului hermeneutic, a istoricismului și a curentelor relativist‑demitologizante, care s‑au conjugat mai recent cu completa colonizare a spațiului teologic, asaltat de secularism, comparatism, dar și de semifuziunea cu vocabularul științelor umane, de la antropologia culturală și psihanaliză până la sociologia religiei și geopolitică.

Dacă iei în calcul – oricât de sumar – impactul atâtor transformări, șocuri și presiuni mundane, înțelegi că imaginea unui creștinism peren, static, inoxidabil față de rugina corodării sale istorice nu e decât o fraudă pioasă. Doar temelia textului sacru, definitivat canonic abia în secolul al IV‑lea, rămâne referențială în toată această mare agitată de evenimente, interpretări, definiții și percepții în continuă dinamică destabilizatoare. Fiecare secol, popor și loc unde mesajul lui Hristos a început să lucreze și‑a construit propriul creștinism, acționând diferit în numele aceluiași Dumnezeu, modelând divergent aceleași imperative decalogice și producând o pluralitate deconcertantă de grile teologice vag subsumate aceleiași Tradiții. Desigur, fiecare Biserică – înarmată cu proclamarea de principiu a monopolului său asupra Adevărului revelat – și‑a salvat, pe cale ierarhică sau prin orice altă sursă de autoritate acceptată, unitatea dogmatică, de cult și de jurisdicție. Din interiorul celor trei mari ramuri confesionale – ortodoxia, catolicismul și protestantismul –, ca și din interiorul corpurilor ecleziale naționale, acțiunea dizolvantă a temporalității e cert atenuată, așa cum icoana colectivă a predaniei pare încă lizibilă. Asta nu face forțele modernității antropocentrice, nihiliste și agnostice mai puțin redutabile, căci ele au provocat revoluții politicosociale și mutații intelectuale reflectate în experimente de scară uriașă, lăsând democrației un infim teritoriu-tampon, între nazism și comunism (pentru secolul XX) și între populism și anarhie (în veacul abia început).

Toate aceste experiențe au marcat omul și societățile în profunzime. Numeroși sunt cei care, de pildă, influențați de socialismul şi umanismul veacului al XIX‑lea, nu mai pot gândi (și „tolera”) faptul creștin decât în termenii carității, filantropiei și pasivității apolitice de ghetou. Vrem, nu vrem, ne reducem religia la celălalt și la binele comun, uitând latura paradoxal „egoistă” a propriei mântuiri. Nu doar că ne substituim lui Dumnezeu prin mania etichetărilor și a judecăților sumare la adresa celorlalți, dar neglijăm adevărul central al revelației: dacă îl urmez pe Hristos, o fac în nădejdea că El mă va mântui pe mine, insul irepetabil aruncat în acest timp și în acest loc al vieții ca mister al libertății. Firește, Biserica se roagă atât pentru comunitate („Mântuiește, Doamne, poporul Tău!”), cât și (în cheie filocalică) pentru izbăvirea individuală. Între cele două registre s‑a căscat însă hăul unei disjuncții colosale.”

„Genul eseistic a punctat modernitatea – de la Montaigne la Matthew Arnold – reuşind să supravieţuiască în atmosfera versatilă a postmodernităţii, căreia îi corespunde prin concizie, curiozitate politropică şi montaj fragmentar. El figurează literar accelerarea timpului istoric, dispersia cognitivă şi confluenţele interdisciplinare, celebrînd implicit un anume hedonism al tatonării sugestive. Fidel obiceiului de a-mi reuni periodic, în volum, textele altminteri blocate în efemeride, le-am strîns în cel de faţă pe cele din ultimii ani, apărute iniţial în săptămînalul cultural Dilema veche. Cititorii vor regăsi aici registrele unor centre de interes (pentru mine) definitorii: relaţia noastră cu Occidentul, cu propria societate, cu faptul religios şi cu marile cărţi.” (Teodor Baconschi)

Născut la București, 14 februarie 1963.

Masterat și doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris‑Sorbonne (Paris IV, 1995, magna cum laude). Studii postdoctorale la New Europe College (București, 1996). Carieră diplomatică: ambasador al României la Sfîntul Scaun, Ordinul Suveran de Malta și Republica San Marino (1997‑2000); director general MAE (2001‑2002); ambasador al României în Republica Portugheză (2002‑2004); secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE, 2004‑2006); consilier prezidențial (2006‑2007); ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco (2007‑2009); ministru al Afacerilor Externe (24 decembrie 2009 – 24 ianuarie 2012); ambasador în Centrala MAE (2015‑)