„Cu aceste remarcabile proze de debut, Simona Goșu nu datorează nimic tradiției literare de la noi. Subiectele ei sînt pe cît de actuale, pe atît de inedite, subsumate temei vulnerabilității fără să facă vreo concesie așteptărilor sau sensibilității cititorilor: familii monoparentale depășite de situație, maternitate nedorită sau frici neînțelese, copii lăsați la cheremul instinctelor sau al hazardului… Dramatismul situațiilor fiind egalat doar de finețea cu care se desfășoară, căci sînt mult calm în așteptarea cruzimii și multă subtilitate în preajma răului. Cît despre limbaj, rareori cineva a reușit să «taie» atît de adînc, lăsînd urme atît de puțin vizibile. Uimire, plăcere și admirație – asta am simțit citind, recitind și povestind și altora aceste povestiri, printre cele mai bune scrise la noi în ultimii ani. Un debut memorabil, care – cred – va marca proza scurtă românească.” (Marius Chivu)           

Fragment

Stau lângă mama pe cearşaf. Mă uit la mâinile ei. Le mută de pe o plasă pe alta. Scoate ouăle fierte pe farfurioară. Presară sarea, desparte feliile de pâine. Aşază roşiile. Aliniază castraveţii tăiaţi pe lung. Apucă o pungă mică, transparentă, plină cu o pulbere cafenie amestecată cu zahăr. O deşartă în cană, picură apă. Şi‑n timp ce mişcă linguriţa, mâinile albe i se fac şi mai frumoase. Se învârtesc, se răsucesc, prinse de cană, purtate de linguriţă. Le urmăresc jocul. Venele pornesc invizibile, lungi chiar din josul încheieturii. La început, doar le ghicesc locul pe sub pielea albă. Se‑arată timide, fine, neclare şi răsfirate. Şi apar uşor, ca nişte dungi desenate. Mai întâi întrerupte, întretăiate. Apoi, prind formă, prelungi, unite şi închegate. Şi‑acum multe, umflate, răşchirate. Îmi închipui că mâinile mamei sunt nişte fluturi albi cărora le‑au crescut dungi mov. Mişcarea rotundă le umflă mai tare venele. Sunt multe, mai multe acum, ca nişte crengi încurcate şi viu colorate. De cele vinete stau agăţate altele mai mici, subţiri, albastre şi delicate. Când le văd, îmi vine să le ating. Mi‑e teamă c‑o doare când îi apar. Dar ea amestecă, învârteşte, nu pare să simtă nicio durere. Îmi doresc să fie mâinile mele. Să le văd cum se fac din albe albastre, brăzdate de firele astea ciudate. Să am şi eu mâinile acoperite, din senin, cu dungi, fâşii fermecate. Şi mi le las să atârne în jos. Le mişc într‑o parte şi‑n alta, le legăn uşor, dar rămân albe, nebrăzdate. Doar mamele au mâinile aşa colorate?

Mă ridic de pe cearşaf. Fac câţiva paşi. Mă apropii de apă.

Stau şi mă uit la domnul întins pe salteaua umflată. Cu faţa acoperită de un ziar, se îndepărtează lin de la mal. Îmi las tălpile să atârne în apă. Întorc capul şi o văd. Stă tot pe cearşaf, se uită în poală. Aş vrea să‑i fac cu mâna, dar nu ridică privirea. Mă trag mai mult către apă. Să îmi cobor genunchii cu totul în apă. Dar simt că alunec cu slipul pe marginea verde, lipicioasă de la mal. Îmi văd picioarele cum intră uşor în apă. Mă răsucesc iute către mal. Încerc să mă prind cu mâinile de marginea vâscoasă. Dar nu am ce să apuc. Înfig unghiile în muşchiul verde. Simt cum îmi intră firicele verzi pe sub unghii. Alunec uşor, cobor cu mijlocul, ridic mâinile în aer. Nu ţip, nu vreau să o supăr. Sunt până la piept în apă, dau din picioare, mă lovesc. Simt înţepături în ambii genunchi şi văd câteva dâre roşii prin apă. Încerc să rămân lângă mal, îmi mişc în dezordine mâinile şi picioarele. Trebuie să apuc ceva, caut cu mâna în dreptul genunchilor, acolo unde m‑am izbit de o piatră, dar nu găsesc. Strig speriată: „Mama!“. O văd cum stă aşezată. Mă vede de‑acolo. Îşi strânge picioarele cu mâinile şi întoarce capul într‑o parte. Mă scufund, sunt intrată până la gât. Şi văd un bărbat cum se‑aruncă în apă. E lângă mine. Mă apucă cu o mână de subsuori, mă trage spre mal. Mă ridică la suprafaţă. Mă scoate afară. Îmi simt tot corpul cum se clatină, se leagănă uşor, mai rapid, repetat, ca în apă. Stau ghemuită cu faţa către apă. Mă scutur, mă zgudui şi plâng, speriată. Vreau să întorc capul s‑o văd. Îmi apropii genunchii zgâriaţi. I‑ating cu bărbia şi‑mi văd mâinile. Sunt albe, netede, foarte curate. Ridic capul şi mă uit la ea. E ocupată – cu mâinile albe strânge, aşază, ordonează.

Simona Goșu (n. 1976) este traducător, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-română la Universitatea din București și un master de lingvistică aplicată și predarea limbii engleze. În 2016, a urmat un curs de scriere creativă, organizat de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Iocan, Familia, Steaua și pe revistadepovestiri.ro. Fragil este cartea sa de debut.