„Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s‑a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glonţului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să‑i apere pe ceilalţi. Ca să‑i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glonţ. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toţi ar vrea să aibă cărţile lui Dostoievski, dar cine ar accepta să fie condamnat la moarte? Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi‑ar dori viaţa lui? Toţi ar vrea să aibă 11 elegii, dar cine şi‑ar da drumul în gol cum a făcut‑o el? Boala profesională a soldatului este moartea de glonţ. Vărsarea sângelui. Boala profesională a poetului este moartea de sine însuşi. El se lasă ucis de viaţa pe care trebuie să o ducă, pentru a‑şi putea scrie poezia. Sângele lui care împroaşcă peretele e ca sângele soldatului care se scurge în tranşee. Asta e moralitatea lui.”

Fragment

„Abia se mutaseră, el și Gabriela, într-un apartament nou. Li se părea că au intrat într-o altă lume: era luminos, avea două camere. Atârnaseră pe zidurile lui icoane vechi pictate pe sticlă și ceasuri. Obiecte dintr-o altă lume și mecanisme care măsurau secundele, minutele, orele, zilele, anii. O vizuină în timp. Și aranjau cărți în bibliotecă. Ce ciudat: aveau o bibliotecă a lor. Numai a lor. Ea se ocupase de toate. El o ajuta, poate pentru că se simțea vinovat. Poate pentru că știa că urma să fugă. Odiseea. Ghilgameș. Eneida. Gulliver. Moby Dick. Bacovia. Eminescu mare, gri, din ediția Perpessicius, cu postumele. Cărțile lor. Citeau împreună din ele. Era cald. Îi era sete. Și mai ales i se părea ciudat că are un răcitor. Un aparat rusesc, pe care scria CAPATOB, cu mâner mare, nichelat. Părea o casă de bani. Sau o turelă blindată de tanc. Îi plăcea să bea apă rece. Se cam plictisise de aranjatul cărților, ce mai urma? Să bată covoarele? Să repare rezervorul de la toaletă? Putea, cel mult, să întoarcă ceasurile. Mereu fugise de tot ce era material. Concretul îl îndepărta de abstract. Imediatul îl scotea din viziune, din impersonal. Dacă într-o zi „rezolva” o problemă palpabilă, orice, o bagatelă, cum ar fi să se ducă să-și ia salariul de la casierie, să facă o cerere de împrumut, la Fondul literar, să cumpere pâine – poezia i se refuza. Se speria și fugea de la el. Nu se amesteca ea printre treburile obișnuite ale unui om obișnuit. Trebuia să se țină cât mai la distanță de astfel de lucruri. Poate și din pricina asta se ducea mai des la frigider decât l-ar fi îndemnat setea. Doar nu începuse să capete sentimentul proprietății! Abia asta ar fi fost grav. Când începi să ai ceva al tău și te bucuri de obiectele tale, e semn că devii burghez. Că te legi de concret. S-a cam lăcomit. Prima și ultima oară în viața lui când s-a lăcomit la apă. După ce a făcut naveta de câteva ori, a simțit că i se face rău. S-a aprins la față și a început să gâfâie. Respira greu. Tremura din tot corpul. Transpira. A refuzat orice ajutor, a zis că se întinde puțin și o să-i treacă. Nu se mai putea ține pe picioare. Avea febră foarte mare. Iubita a ieșit speriată din casă. Se duce după ajutor, i-a zis. Ajutor? Nu-i plăcea asta. Are el nevoie de ajutor? Și mai ales nu accepta să o vadă speriată. S-a întors cu una dintre vecine, care era soră medicală. I-a făcut o injecție, s-a mai calmat. Dar tot nu s-a întremat. Târziu, a venit vechiul lui prieten, Constantin Chiriță, cu mașina și l-a dus la spital. Analize, perfuzii, raze. Te pun într-un aparat de oțel și se uită în tine. Trebuie internat, au zis. Are aprindere la plămâni. Nu-i de joacă. Dar nu a acceptat. Nu se simțea amenințat. Ce-i putea face lui moartea? I se părea o glumă macabră. Dar glumă. Și, dacă tot e să moară, măcar să moară acasă.

– Nu vreau să mor fără tine, i-a zis Gabrielei când a ajuns acasă. L-a certat. Era speriată. Teribil de speriată. Oar ce s-ar face fără el? Asta îl speria pe el și mai tare.

– Când mi-au zis că pot să mor, m-am simțit singur. Și mi-am dat seama că numai aici, cu tine, sunt în siguranță.

Abia aflase că una e să mori de-o moarte oarecare, și alta e să mori de moartea ta. A ta și numai a ta. Prima oară fusese din întâmplare acolo. Deși nu credea în întâmplări, fusese doar un pacient. Nu el trecuse pe lângă moarte, moartea trecuse pe lângă el. Acum însă era altceva. Era între el și moartea lui. A lui și numai a lui. Dar una încă răbdătoare, care abia i se arătase. Abia-și dezvelise, pentru o clipă, cât să-i ardă privirea, coapsa mătăsoasă printr-un pliu capricios al vestmântului ei de vestală. Îl mângâiase abia perceptibil. Îi spusese dragule, sunt aici. Te aștept. Nu te grăbi, avem timp. Nu se speriase nici acum. Știuse că nu are cum să moară câtă vreme iubea atât de mult. Cum să mori când ești îndrăgostit?”

Bogdan Creţu (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Din 2013 este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi. Este redactor-şef al revistei Timpul. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediţia a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii. A contribuit cu numeroase studii la volume academice din ţară şi străinătate, a editat, a îngrijit şi a prefaţat multiple antologii. Ţine o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. În 2021 i-a apărut, la Editura Polirom, romanul Cornul inorogului.