Volumul semnat de scriitoarea Doina Jela – Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar, prefațat de Mircea Mihăieș, se află deja la a treia ediție, de data aceasta la editura Corint, cu un parcurs de peste douăzeci de ani în spațiul publicisticii românești de recuperare a imaginii  comunismului. Cu un titlu incitant, cartea  – care aduce în față mărturia unui fost torționar, sau, după afirmația lui Virgil Ierunca a unui „torționar torturat” – recompune, de data aceasta din perspectiva călăului și nu a victimei, un parcurs al celui care a devenit voit și conștient unul dintre instrumentele regimului. Însuși titlul ales – afirmă autoarea – „îi va restitui personajului dreptul la căință.” „Am pledat din răsputeri pentru titlul meu, pentru firul roșu care unește crima cu remușcarea, cu spovedania, cu iertarea și cu renașterea. Conversia morală, metanoia. Minunea, fără de care am fi azi morți.” Cinematografia și dramaturgia nu au fost indiferente față de acest tip de confesiune – care deocamdată se singularizează în spațiul românesc – întrucât, cu ani în urmă, subiectul cărții a fost ecranizat  de regizorul Lucian Pintilie, iar în această primăvară va avea loc o punere în scenă sub semnătura lui Mihai Măniutiu la Teatrul Dramaturgilor Români.

În fond, prin confesiunea sa (mai bine de 12 ore înregistrare de Doina Jela pe un reportofon) Franț Țandără deconspiră un sistem, îi arată obtuzitatea, cruzimea, intoleranța, întărind ideea că dincolo de paradigma sistemului există de fapt oameni – călăi, executanți – fără de care nu ar fi fost posibile atrocitățile și care – la prima apariție a cărții – au fost puși în fața oglinzii.  Țandără a fost un ins care și-a mărturisit crimele, din păcate singurul, doar unul dintre sutele, poate miile care au activat la ordinele partidului. Face demersuri la autorități după revoluție, încearcă să vorbească, să povestească trecutul, dar nu numai că nu este ascultat, este încurajat să tacă. Devine unul dintre cei care condamnă acum sistemul, ba chiar se auto-condamnă, iar indiferența oamenilor față de mărturisirea lui este forma lui de pedeapsă. Franț Țandără a murit în 2004, iar paradoxal este faptul că a fost blamat și persecutat nu pentru ce a făcut cu patruzeci de ani în urmă, pentru crimele comise, ci pentru că a vorbit despre ceea ce a făcut atunci, pentru dezvăluirea lor.

Cartea cuprinde – pe lângă această spovedanie a personajului –  notații directe ale autoarei, o serie de dialoguri ale protagoniștilor realizate în contextul înregistrării, o mică agendă a actanților politici menționați pe parcursul povestirii (cuprinși, presupunem, ironic într-un capitol intitulat Personaje secundare!), fotografii și câteva documente de arhivă relevante pentru contextualizarea faptelor din anii respectivi. În urma consemnării mărturiei sale, Doina Jela afirma că „Franț Țandără a fost una dintre cele mai importante întâlniri din viața mea” și – citez din discursul de lansare al acesteia: „Țandără pe care l-am intervievat eu a fost u om de o înaltă moralitate, iar valoarea unui om – continuă autoarea – se măsoară în distanța dintre cât de jos a plecat și cât de sus a ajuns. A fost singurul nu din România, ci din tot fostul lagăr comunist care a venit și a vorbit.”

Țandără pare desprins dintr-un colaj dostoievskian – interesant e cum s-au succedat, cum „au locuit” în același trup un criminal și un om frustrat și singur, dispus să mărturisească și în ce măsură cel de mai târziu l-a ocultat pe torționarul din tinerețe, sau l-a anihilat complet. Background-ul său modest – un fost copil de trupă, provenit dintr-o familie modestă, dezbinată, l-au condus în mod cert către un tânăr ușor de manipulat, din care partidul, vigilent la soarta sa, dându-i impresia că l-a ocrotit oferindu-i o șansă, a făcut un instrument eficace. În cele din urmă, comunismul a extirpat din el orice urmă de omenesc, l-a (de)format într-un sens în care Țandără a devenit doar un simplu executant, un protagonist lipsit de conștiință, fără urme de regret, dar nu mai puțin vinovat.

Drumul Damascului este una dintre cărțile importante ale memoriei, de citit și de recitit, o carte tulburătoare în esența ei, fără de care nu se poate contura un context al epocii. E greu de spus în ce măsură această confesiune din partea agresorului îi aduce demnitatea, însă incontestabil că în tot acest drum pe care Țandără îl parcurge în acești ani, are loc o reformare a conștiinței sale (de)formate de comunism. „Tăinuind viciul, îl îngropăm, de fapt îl semănăm mai departe, remușcarea lui Țandără a bulversat, dar poate că lipsa de remușcare a unora e mult mai blamabilă. Ajungi la un adevăr mare despre o epocă reconstituind, din mici frânturi de adevăr, fragmente de viață, de imagini, de drame.” – afirmă autoarea volumului.  Drumul Damascului este o carte esențială nu doar prin tulburătoarea senzație pe care ți-o lasă documentul, istoria orală, memorialistica, ci și prin demonstrația impecabilă, cu probe incontestabile a manierei de funcționare a totalitarismului.

Doina Jela, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar, Editura Corint, 2019, 312 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, Nr.8/2020.