Urmărim cu toții evoluțiile din mediul universitar occidental și ne este foarte greu să înțelegem ce se întâmplă. Cât mai rămâne din exercițiul admirației față de o universitate care se complace atunci când statuile clasicilor se dărâmă sau, în numele corectitudinii politice, se schimbă tablourile fondatorilor culturali și de tradiție de pe pereții aulelor? Vorbim totuși despre o situație fără precedent în istoria culturii și în mediul universitar.  Ce se va întâmpla pe termen lung?

Într-adevăr: ceea ce se întâmplă este fără precedent. Nu avem absolut niciun fel de reper ferm cu care să comparăm și să interpretăm aceste evoluții. Singurul reper istoric cât de cât relevant este maoismul. Nici măcar revoluția bolșevică nu a avut atitudinea aceasta față de tradiția culturală a civilizației occidentale. Nici măcar național socialiștii… Newton, Shakespeare, Beethoven: contestați și pasibili de a fi radiați din istorie?! Algebra: formă de asuprire rasista?! Uneori nu ne vine să credem unde s-a ajuns. Deci navigăm pe ape tulburi, necartografiate. Din cauza asta ar fi frivol din partea mea sa pretind că aș putea oferi o predicție. Putem însă să speculăm împreună, să gândim cu voce tare niște scenarii plauzibile… Cu vreo doi-trei ani în urmă un prieten care avea o vremelnică funcție administrativă și, așadar, mergea la ședințele conducerii universității sale, zicea: „Măi, tu nu îți închipui, aștepți să reintre adulții în cameră, asta este senzația pe care o ai, te uiți în jur, nu îți vine să crezi ce discută și cum discută și ce vor să facă și aștepți ca totul să se termine brusc – ca scandalul din pauză, la clasele mici – în momentul în care vor intra adulții în cameră și toată halucinația se va risipi și lucrurile vor reveni la normal…”.  Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, habar nu am când și cum va fi posibil sa revină adulții în cameră. Nimeni nu știe. Ne uităm unii la alții, nu ne vine să credem și ne întrebăm când totuși vor reveni adulții responsabili și această nebunie se va potoli. Ce se întâmplă ar fi hilar dacă nu ar avea implicații atât de devastatoare…

Totuși cum vedeți viitorul? Care ar fi o posibilă prognoză?

Nu pot să ofer decât o ipoteză plauzibilă – nu o predicție – și anume că, la un moment dat, realitatea va învinge și va deveni evident că o societate nu poate funcționa cu o elită și o forță de muncă alcătuită din oameni care nu cunosc matematica elementară, care sunt incapabili să scrie corect conform regulilor gramaticii, care nu recunosc stringențele unui silogism, care sunt absolut ignoranți cu privire la reperele cronologice și istorice ale poporului lor sau ale umanității, cu oameni  care funcționează într-un registru continuu al agitației emoționale dezaxate, alimentate ideologic de lozinci și campanii politice. Va fi probabil nevoie pentru asta de un șoc major economic sau social. Dar cu sau fără șoc, pe termen lung, un sistem social care își distruge propria structură educațională nu poate rezista… Asta nu cred că e o conjectură controversată…

Asistam așadar la o sinucidere a Occidentului?

Nu știu ce să spun… sunt la fel de stupefiat ca oricine are luciditatea să privească la fapte așa cum ne apar frust în realitate, nu cum sunt prezentate de sistemul de propagandă virtuală coordonat de establishmentul american. Habar nu am ce e în mintea lor: probabil că își închipuie că vor putea importa resurse umane pregatite de familiile și țările lor pe vechile standarde și care sa ducă mai departe munca tehnologică, științifică și intelectuală care presupune educație avansată de factură clasică, în vreme ce ei – sau, mă rog, copiii lor – vor sta ocupați să „schimbe lumea” parazitând sinecuri instituționalizate ideologic. Dar asta este absurd. Să ducem gândul până la capăt: e absurd să creadă că ai lor copii, organizați ca o sectă de activiști ideologic legitimați de niște doctrine realmente absurde, vor reuși să își mențină privilegiile politico-manageriale în fața noii elite, clasa celor rămași capabili să opereze cu mijloacele gândirii științifice, culturale, intelectuale clasice și astfel să admininstreze complexul sistem de guvernanță și economic occidental. Nu e greu să ne imaginăm de ce această nouă elită de oameni pregătiți, aflată într-o mare de pseudo-educați cu diplomă, îi va putea degrada rapid pe aceștia din urmă, odată ajunsă la butoanele tehnostructurii, infrastructurii și economiei, mai ales dacă stringențele economice sau sociale vor crea situații în care luxul întreținerii unei întregi pături sociale de activiști parazitari cu pretenții de leadership nu va mai fi posibil. Dar vorbim aici despre o chestiune care se referă la termenul lung… Iar pe termen lung, așa cum spunea Keynes, suntem cu toții morți. În fine, ce vreau să zic este că totul pare totuși absurd. Ce prezint mai sus nu poate fi corect. Nu are sens. E absurd ca cineva în poziții responsabile să poată gândi așa, sau să nu realizeze ce scenarii se pun în mișcare. Și atunci e un mister. Ce se întâmplă aici? Care e logica? Vă repet: nu inteleg eu însumi și nu pot pretinde că pot explica cititorilor revistei dumneavoastră ceea ce eu însumi nu pot înțelege. Sunt la fel de stupefiat ca orice om care, cu bună credință,  încearcă să priceapă până la capăt ce se întâmplă…

La noi a existat întotdeauna o comparație cu universitățile din străinătate – în fond, universități cu tradiție de secole – în ce măsură, date fiind noile tendințe, acestea au mai rămas un reper viabil?

O întrebare foarte interesantă. Pentru că,  într-adevăr, asociem universitățile occidentale cu două lucruri: (a) o tradiție de excelență intelectuală neîntreruptă care se revendică de la Evul Mediu și antichitatea greco-romana și  (b) o formă de meritocrație în care principalul criteriu de selecție și promovare este competența și performanța intelectuală. Ei bine, acum vedem cum aceste două elemente sunt puse în discuție și pe cale de anulare. De aici niște implicații formidabile: care va mai fi statusul Universității Occidentale ca institutie,  în momentul în care va renunța la aceste două principii fundamentale pe baza cărora și-a câștigat reputația și legitimitatea? Încă nu se vede foarte clar, dar confuzia creată de bulversarea de valori și principii va deveni din ce în ce mai acută, generând o criza de proporții nemaivăzute în domeniul academic. Până ieri, știam, de pildă,  că ajungi profesor universitar în SUA datorită meritelor tale intelectuale în anumite domenii de specializare și/sau datorită meritelor tale didactice în transmiterea către tineri a unui anumit corpus de informație sau știință. Azi lucrurile nu mai stau deloc așa. Devine din ce în ce mai neclar cum și de ce cineva ajunge în ziua de azi profesor într-o universitate din SUA: merit intelectual sau profil identitar-ideologic? Avem deja o pleiadă de „profesori” care se declară deschis activiști și critici sociali, nu specialiști în diviziunea intelectuală a muncii sau educatori.  Funcția lor autodeclarată nu este să producă sau să transmită cunoaștere. Activismul și anumite trăsături socio-demografice și identitare devin criteriile principale în angajare, promovare și accederea la funcții de leadership. Programa școlara se schimbă și ea în conformitate cu noile priorități și principii….

Par, într-adevăr, niște evoluții îngrijorătoare…

Nu spun că e bine sau e rău. Momentan doar constat o stare de fapt. Și mai observ ceva de bun simț: că va fi din ce în ce mai greu să determinăm cine dintre angajați în noul regim într-o universitate occidentală mai satisface sau nu criteriile intelectuale elementare cu care noi suntem obișnuiți. Este de bun simț să ne imaginăm că în curând oamenii vor începe să se întrebe câți dintre profesorii occidentali sunt profesori pe bune, conform standardelor meritocratice clasice și câți au ajuns profesori pentru că satisfac niște criterii socio-demografice, identitare sau ideologice. Oamenii văd fluxul de știri zilnic -toate poveștile acelea uluitoare din universități – și asta e suficient să nască întrebări. Va fi desigur nedrept, înainte de orice, pentru toți cei care – purtători ai anumitor trăsături sociale sau identitare – sunt meritorii și competitivi și ar merita locul sau poziția independent de noile criterii de selecție dar care vor fi pentru toată viața suspectați de a fi uzurpat o poziție socială și o carieră… Același lucru se poate spune și despre studenți. Câți dintre studenții care sunt acceptați azi la studii la Universitatea X, trecută în noul regim, satisfac cu adevărat criteriile de performanță intelectuală cerute pentru satisfacerea parcurgerii unui program academic real și solid? A fost Y acceptat la X pentru calitățile sale sau pentru afirmarea unui anumit statut sau identități?! Din ce în ce mai pregnant vor apărea semne de întrebare cu privire la bonitatea și aspectul meritocratic al prezenței unui student la o universitate occidentală. Și este evident nedrept pentru acei purtători ai anumitor trăsături sociale sau identitare care sunt meritorii și competenți, dar care vor fi pentru toată viața suspectați …

Momentan încă mai funcționăm în ideea, mai bine zis în inertia, vechii tradiții… Avem despre universitățile vestice niște percepții formate de standardele de secol XIX și XX…

Exact! Inerția reputațională și resursa materială a instituțiilor occidentale încă mai acoperă sau camuflează această nouă realitate. Dar această situație nu va mai dura mult. Pentru că oamenii din afara universităților înțeleg ce se întâmplă. Oamenii din afara Statelor Unite sau a Occidentului înțeleg ce se întâmplă si nu vor pierde vremea…

În ce sens nu vor pierde vremea?

Să facem un experiment mental. Dacă ești o țară precum China care vrea să se dezvolte și să prindă Occidentul din urmă: ce fel de sistem de educație, de selectare și de promovare credem că va adopta? Cel tradițional, meritocratic, bazat pe competență academică și intelectuală sau cel bazat pe varii criterii ideologice și demografic-identitare?  Evident ca strategii chinezi vor continua să extragă cât pot din beneficiile și inerția vechiului sistem educational și de cercetare occidental dar, în paralel, vor construi un sistem meritocratic propriu, conform cu vechile standarde. Si asta nu e o ipoteză. Se întâmplă sub ochii noștri. E verificabil.

Vorbim acum nu despre speculații sau despre viitor ci despre realitate la zi, nu-i așa?

Exact. Aici nu facem decât să observăm o stare de fapt. Aceasta este dinamica între China și SUA. Și pare destul de probabil că dacă acest trend va continua, va avea loc o răsturnare spectaculoasă de reputație și legitimitate intelectuală. Universitățile non-occidentale care vor continua să emuleze standardele clasice vor ocupa nișa părăsita de cele occidentale. Deja, așa cum spuneam, există foarte mari semne de întrebare cu privire la noile generații de studenți și la noile generații de profesori care funcționează acum în universitățile occidentale. Pe drept sau pe nedrept, sunt sub suspiciunea că e posibil să își datoreze locul altor factori decât cei legați de merit și competență. Există din ce în ce mai mult suspiciunea de incompetență și oportunism ideologizat. Cercetarea occidentală este încă puternică, dar toate lucrurile, inclusiv degradarea, au o ordine a lor, o desfășurare în principiul dominoului. Totul e abia la început. Ideologizarea matematicii, chimiei și biologiei, codurile de vorbire și cenzura, anularea unor întregi tradiții intelectuale și canoane culturale, aberațiile organizaționale și de gestionare a resursei umane vor avea mai devreme sau mai târziu consecințe. Și contrar a ceea ce se autoamăgesc unii, tind să cred că este imposibil ca o universitate să funcționeze cu ambele standarde, în ambele regimuri, în același timp și sub același raport… Eu nu fac acum decât să constat o situație de facto care este în plină evoluție. Nu fac decât să descriu un trend care va deveni din ce în ce mai evident tuturor românilor. Eu nu iau poziție în acest moment. E la fel de posibil ca noul sistem implementat acum de americani să se dovedească mai performant decât cel clasic. Pare improbabil azi dar, vorba lui Popper, viitorul e deschis… Alternativ, este posibil ca americanii și occidentalii să realizeze că saltul în gol – fără plasă de siguranță – în care se aruncă acum, nu e o joacă juvenilă, ci ceva cu potențial mortal. Se poate așadar ca ei să retracteze, să anuleze anularea și să revină la vechiul sistem meritocratic… Repet: viitorul e deschis…

Dincolo de o comparație între sistemul de învățământ universitar românesc și cel american, de exemplu, v-aș întreba care sunt provocările majore cu care se confruntă un tânăr aflat în primii ani de formare în acest context politic și social pe care îl trăim astăzi?

În general sunt patru opțiuni care stau în fața unui tânăr în momentul în care are de decis cu privire la studiile sale superioare: (1) merge la studii pentru turism academic și erotico-matrimonial, (2) merge pentru credentializare și avantaje de network social și de poziționare pentru carieră, (3) merge pentru pregătire tehnică pentru competiție pe piața globală a forței de muncă și (4) merge pentru educație și formare intelectuală. În primele două categorii vorbim de un calcul cost-beneficiu elementar pe care trebuie să îl facă tânărul și familia care îl susține financiar. În celelalte două categorii – mult mai restrânse numeric decât primele două și care sunt singurele care mă interesează în relație cu studenții cu care lucrez – lucrurile sunt mai complicate pentru că acolo intră în calcul între altele elemente de factură intelectuală, profesională și existențială foarte profunde și serioase. Aș zice că din toate punctele de vedere tânărul din România din ziua de astăzi se află într-o situație privilegiată. Are opțiuni deschise în toate direcțiile de mai sus. Integrarea europeana a deschis posibilități inimaginabile înainte, în întreaga istorie a poporului român. Nu aș vrea totuși să intru acum într-o discuție cu privire la detaliile celor patru direcții sau abordări. Am mai încercat să fac asta în public, în trecut. Între altele, am încercat să explic pentru fiecare categorie în parte ce înseamnă pentru analiza de decizie a familiei și tinerilor schimbările aduse de evoluțiile din Occident pe care le-am menționat mai devreme în discuția noastră. Mergi la studii pentru turism academic și erotico-matrimonial: cum ești afectat de noile coduri, moravuri și tribunale corecte politic. Mergi la studii la o „prestigioasa universitate” ca apoi să trăiești o viață din evocarea faptului că ai fost  la o „prestigioasa universitate” și să culegi dividendul: cum este strategia ta de viață afectată de anulism și corectitudinea politică. Șamd… șamd…, inclusiv modul în care vechea zicere din popor „Cutare a plecat la Paris bou și s-a întors vacă” a căpătat noi semnificații, surprinzător de specifice în ziua de azi. Reacțiile pe care le-am primit m-au convins că este încă prematur să avem această discuție. Poți avea această discuție în privat, cu fiecare individ sau familie în parte, la obiect, legat de decizia lor concretă. Discuția este întotdeauna fructuoasă pentru că oamenii înțeleg în mod punctual constrângerile pragmatice. O discuție publică la nivel general nu poate avea încă loc. Atât timp cât formatorii de opinie vor fi blocați și vor ține publicul blocat în tot felul de complexe de inferioritate balcanică și în clișee cu privire la universitățile occidentale sau prestigioase studii în străinătate, „trei limbi străine și pianul” și alte glume de secol XIX care au navigat bine-mersi în conștiința publică românească până în secolul XXI, nu are rost să deschidem această Cutie a Pandorei…

Respingeți așadar viziunea de secol XIX si XX? Aveți o alternativă?

Tind să cred că da: o combinație între tradiția – să o numim scolastică și implicațiile revoluției tehnologice de secol XXI. Ce se întâmplă sub ochii noștri este formidabil. Neplăcut, tulburător, periculos. Dar, din punct de vedere al provocării intelectuale: formidabil. Această bulversare a certitudinilor și rutinei instituțional-academice, acest nihilism dezaxat, această ideologizare și micare spre totalitarianism tehnologizat, această revoltă împotriva naturii și această barbarizare și infantilizare cu program creează premisele unei contra-reacții intelectuale și spirituale de o profunzime și o intensitate formidabile… Formele instituționale pe care această reacție le va lua vor fi la fel de speciale… Iar acest proces a început deja… Încă nu se înțelege asta, dar tradiția se redefinește sub ochii noștri, cu sau fără „marile universități occidentale și prestigioase”. Tradiția este ceva infinit mai mare decât universitățile – universitățile cu toata măreția și prestigiul lor sunt doar vremelnice întrupări instituționale ale ei – , iar când – ca să îl evoc pe Max Weber – spiritul ei ajunge să fie constrâns în cușca de fier a unei instituții birocratizate, ideologizate și politizate, populate de „profesori” și „studenți” care nu au nimic de a face cu ea, pur și simplu se va ridica, se va scutura de praf și se va muta în altă parte …

Interviu apărut în revista Ramuri, nr. 6/2021.