Doamna baroneasă Killinger, soția E.S. Manfred von Killinger, aka „Dillinger”, zis „Gauleiterul României”, Trimis special al Führerului la București și ministru Plenipotențiar al Germaniei în România (sinucis în ziua de 2 septembrie 1944, în sediul Legaței Germaniei din Calea Victoriei, dimpreună cu secretara sa, Hella Petersen-Ingrid).

Baronul Mocsony-Stârcea, mareșal al Curții Regale/Palatului (apr. 1942 – mai 1944) și Mare Vânător al M.S. Regelui, secretar particular al M.S. Regelui și director al Cancelariei Mareșalatului (mai – 24 august 1944), îi face un portret destul de inelegant în amintirile sale (scrise în detenție la Malmaison, la începutul anilor ‘60):

„Ne-am întâlnit cu menajul von Killinger, cunoscându-ne astfel soțiile pe care nu le văzusem înainte nicăieri. A mea i-a plăcut vădit mau mult decât a lui mie.

Baroana K. era cu un cap mai mare decât el, vânjoasă și bronzată de soare, brunetă cu ochi căprui – deschis în gălbui, un nas prea mare acvilin și o falcă masculină de boxer, părul lung ce-l purta în coc sub o pălărie imensă de Panama călcată în forma acelora de cercetaș, cu o panglică lată în culorile tricolorului german, purtând o rochie de șantung, prost croită și tipică de gust german, purtând un trandafir alb agățat cu o broșă demodată de aur roșu între mamelele voluminoase greu reținute de sutien să cadă până la talie ce-o mai avea nefiind grasă, ci multă-n oase și în carne cu niște gambe mușchiuloase și picioare mari încălțate cu pantofi de antilop alb semi-ortopedici ce le făceau să pară și mai butucănoase.

Lipsa oricăror sulimene, vopsele pe unghii și a pudrei, ca și de parfum, căci mirosea a levănțică de a drogheriei ARSENESCU și a săpun de rufe, era în avantajul ei, dându-i un aer de sobră simplitate ce ar fi putut s-o facă simpatică dacă nu amintea prea mult a «Fräulein-Guvernante» ce chinuiseră de veacuri atâția țânci de boieri din care fusesem și eu unul care nu le-am putut niciodată suferi.

Dar la o mai atentă analiză, chiar dacă ai fi vrut s-o ierți pentru generațiile de copii torturați, nu mai puteai când deschidea gura ca să-ți vorbească și descopereai că era mult mai dură decât soțul ei, care de altfel lângă ea părea un mielușel timorat, prognatismul accentuat al feței și ochii mari holbați gălubi trădându-i originea speciei: de bugă mare sau ciugurez răpitor nocturn.

Era – cum pretindea CHEFNEUX [Basil Chefneux, maestru de vânătoare-n.m.] – mai pasionată decât Manfred pentru vânătoare și dealtminteri o «pușcă» incomparabil superioară lui, având pe lângă calitățile răbdării, supleței și vitalității feline, caracteristice feminine și setea după sânge și pofta de a-și satisface cruzimea prin însuși actul de a omorî.

Vorbea numai nemțește, considerând un balast mintal reținerea graiului altor popoare, subînțelegându-se: sclave sau sortite până la urmă a le deveni; moșioara ei constituia centrul Sileziei și Silezia, iar nu Boemia, inima «das Kernland» Europei care la rândul ei era buricul lumii, așa că nu-și bătuse capul niciodată cu studiul limbilor, fiind dealtminteri scutită a merge la școală, căci fusese crescută de tată la moșie și învățată de el să-nhame orice gloabă nărăvașă, să călărească toți armăsarii zburdalnici, să-i bată la fund cu cravașa pe frații ei mai mici și să-i trezească pe argați dis de dimineață croindu-le și lor câte una cu biciușca când întârziau pornirea muncii”*.

*Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 010933, vol. 3, ff. 181-182.

„Je sais tout de Bucarest”, aprilie 1942, februarie 1943.