Cuvintele supraveghează și asigură disoluția oricărui corp încăput în textul alcătuit de ele, și tot cuvintele acceptă și coordonează această continuă și devenită firească descompunere, fiecare dintre transformările încăpute în procesele lor și mutate în structuri nefirești dar care pot umbla și călători astfel alcătuite, așa reașezate în noile firi decorporalizate și lăsate să se spună schimbându-se continuu, făcându-se auzite și ascultate din aceste noi și mereu mișcătoare forme, forme care nu se vor mai definitiva niciodată, dar care vor putea întotdeauna să se spună în noi și noi imagini ce se vor muta permanent în cuvintele ce le vor susține alcătuirile, reactivarea continuă. Această poveste se poate permanentiza și mai departe așeza firesc într-o alcătuire de povești, de povești în care încap și trăiesc personaje care se așază într-o versatilitate perfect desenată în acest decor conceput pentru păstra în scenele lui fiecare dintre aceste alcătuiri și toate mișcările lor în poveste.

   Toate acestea le construiește, le face vizibile și le desfășoară Ligia Pârvulescu în romanul translucid, în această alcătuire a textului în care nimic nu rămâne într-o formă definitivă și nicio întâmplare nu stă așezată pentru a-și putea găsi un cadru, o stare sau mai multe fixe, imobile. Totul se scurge, se mișcă și toate aceste efecte dialoghează continuu menținând și crescând forme care propun cititorului o dinamică hiperactivă și transmițătoare de energii care nu dau semn că s-ar putea consuma sau dezactiva în vreun fel, ci dimpotrivă, fiecare consum multiplică și amplifică posibilitățile poveștii de creștere și de invadare continuă ale tuturor simțurilor disponibilizate să își asume și să consume această lectură.

De fapt, era un fel de a spune că îl visase, pentru că nu-l văzuse. Visase că era în capul lui și că se uita la gândurile lui. Gândurile lui treceau unul după altul pe o autostradă. Era frig și ea era o traseistă zgribulită. Tot felul de gânduri…

   translucid este un poem așezat într-un sunet lung, pus minuțios în formele prozei, în momentele căutate ale spunerilor ei, iar toate stările care îi locuiesc aceste formări/deformări reușesc să se camufleze foarte bine în cuvintele pe care le-a pus la dispoziția lor autoarea. Mai departe au loc procese de amestecare ale poveștilor din care rezultă un evantai care se desface și se strânge continuu nelăsând loc pentru ca vreun personaj sau vreo întâmplare în care a fost încăput să iasă din aceste cadre, să se mute în stări ale evadării, ale pierderii vreunui reper, sau al vreunei imagini dintre cele care se tot adună și care continuu invadează și supun simțurile, privirile și fiecare dintre simțirile lor. Toate alimentează această disoluție continuă, această (s)curgere de cuvinte și de imagini care le însoțesc și le susțin într-o neobosită surescitare, una care nu agravează apropierea de text și de poveștile lui, ci înlesnește și încurajează toate aceste apropieri, fiecare dintre aceste atingeri fiind memorate și păstrate în toate continuările și amplificările lor.

Oamenii întotdeauna se încurcaseră în suprafețe, ca în niște alge care încolăceau scufundătorul și-l împiedicau să ajungă la bază, la esență, la origini. Oamenii fuseseră niște mici pești care se jucaseră pentru o scurtă perioadă sub strălucirea Soarelui, la suprafața împânzită de alge a înțelesurilor ce-și aveau rădăcini profunde în adâncimile universului…

   Ligia Pârvulescu ne povestește, ne descrie și ne arată un zvâcnet continuu, un tremur neobosit, excitant și excesiv alimentat cu nuanțe de crepuscul, și ne aruncă mai departe în peisajul translucid special dislocat în cuvinte și ajutat de poveștile care își locuiesc și își supun personajele să acumuleze toate accesele și excesele disoluției care se instalează în toate aceste corpuri, în multele și nuanțatele lor dispuneri în fazele ireversibile ale acestor procese și în desfășurările lor calme, calde, dar pe alocuri dureroase, instigate de simțuri să prelungească și să păstreze în fibrele lor pentru mult timp toate semnele suferinței pe care le pot lăsa și menține vizibile în structurile lor, în toate sedimentele care pot mai departe să arate fiecare dintre aceste delicate așezări în spațiile desfășurate între și în toate aceste cuvinte.

Se așeză pe trotuar și se sprijini de zidul Casei ce părea să fie punctul de hotar între vechea lui viață și cea nouă, care nu știa cât avea să mai dureze. Închise ochii și rămase așa o vreme, auzind pașii trecătorilor, șoaptele și adierea ce purta mirosul de parfum și transpirație până la el. Nimeni nu veni să-l întrebe nimic…

   Ligia Pârvulescu ne așază în această poveste poetică a disoluției lumii și a nemuririi personajelor ei, ne arată toate fețele și luminile difuze ale melancoliei care se pot vedea în tot acest proces al disoluției, al dispariției și al ascunderii în acest univers translucid luminat discret și delicat de toate aromele poeziei, de multele și neobositele ei reprezentări în fiecare dintre încăperile cuvintelor care le pot ține și cuprinde în corpul lor. Citim și înțelegem totodată că atunci când plecăm lăsăm o parte din noi aici, iar mai departe realizăm că tot ce rămâne aici mai departe sunt exact semnele de care fiecare nouă Facere are nevoie pentru a duce și pentru a continua povestea mai departe în toate formele pe care viața și corpurile o pot accepta și ghida în toate aceste reprezentări ale alunecării permanente a vieții și ale realcătuirilor ei neobosite.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.