Despre șoaptă

Ce ne face să vorbim în șoaptă când suntem în doi, într-o intimitate erotică? Ce atavism se declanșează ca un reflex – trecând spontan, fără să băgăm de seamă, la un cu totul altul registru sonor, la sunetul slab, aproape surd, audibil doar de către o ureche proximă? Ce ne împinge să trecem, în actul dragostei, al mângâierii preludice sau al postludiului, de la vorbit la șoptit, de la cuvânt la murmur? Să fie doar o anticipare, o pregătire (respectiv, o prelungire, o remanență) a terenului unde limbajul se dezagregă, unde vocabularul se dezarticulează, unde logos-ul este detronat? Să fie șoapta o trecere tiptilă a graniței cu pre-umanul, cu non-verbalul?

Sau cuvântul rostit clar este prea contondent, prea colțuros, prea tăios, cerându-se înmuiat, șlefuit, îmblânzit, vătuit, capitonat întru înmlădierea cu  frângerile trupurilor ce stau să-și diafanizeze contururile? Șoapta face culcuș dintr-un limbaj care, transportat ca atare din uzanța lui cotidiană în interiorul unui „discurs îndrăgostit” ar fi ca un pat de cuie sub Eros și Psyche…

 Toate aceste conjecturi nu ne împiedică să încercăm și o altă deschidere antropologică spre originea șoaptei. Să reconstituim deci, cu puterea imaginației, timpurile și condițiile societății primitive, în esență colective, gregare, ante- și anti-individuale. Filonul simian este încă suficient de gros pentru extracțiile promiscuității… Toată lumea vede pe toată lumea, toți sunt ținuți sub observație de către toți ceilalți. Înainte de a fi lup, omul este priveghetor pentru om. Umanitatea, la începuturile ei, fiind exclusiv socială, este de o insurmontabilă transparență, o infernală panoramă. Nici un spațiu privat, personal, comunicările sunt publice sau nu sunt deloc, așa cum încă mai putem vedea la triburile primitive, câte au mai rămas.

Limbajul este mai întâi limbaj public, comun. În asemenea împrejurări trebuie să fi străfulgerat șoapta, rostirea care transfigurează, paradoxal, comunicarea într-un act privat, într-o vorbire-în-doi, exclusivă, intenționat inaudibilă celorlalți congeneri. Că este ulterioară vorbirii o arată faptul, dovedit științific, că șoptirea presupune un efort penibil pentru corzile vocale. Vorbirea normală este cu voce tare, șoapta este o abnormitate, o denaturare a limbajului.

Spațiul privat – și poate însăși ideea de proprietate – izvorăște din acest original act de limbaj, din această trasare a unui hotar invizibil – dar nu mai puțin impenetrabil – între doi oameni și toți ceilalți. Șoptirea este prima casă individuală a omului și a rămas, probabil, singura casă individuală a omului – zeci sau sute de mii de ani de gregarism, într-o lume colectivă unde oamenii nu pot rămâne singuri, nu pot trage perdelele și nu pot închide ușile decât scăzându-și până la minimum intensitatea glasului…

Prin șoaptă decupăm în spațiul public o zonă a relației Eu-Tu. Șoapta este contemplativă – în sensul vechi al lui contemplatio: conjugă, într-un plan pe care ea abia îl face posibil, elemente disparate în planul fizic, aflate la distanțe astronomice unele de altele. În sotto voce, indivizii speciei sau ai grupului devin persoane; unitatea socială – întemeiată pe separarea atomilor ei – este contrazisă, dezmințită de relația personală: șoapta este mărturia conștiinței acestei devianțe.

Șoapta ține într-adevăr de acustica unei transgresări. Dar, prin ea, nu călcăm – așa cum încă puteam crede la începutul acestor rânduri – hotarul spre pre-uman și non-verbal, spre dezagregarea individualității – ci tocmai hotarul dintre gregarism și relația personală – de sorginte erotică, unde „Eu” este, reluând cuvintele lui Martin Buber, corelativul lui „Tu”. Eu și Tu apar simultan ca termeni, inseparabili, ai relației dintre ei. La începutul acestei noi lumi, pe deplin umane, a fost Șoapta. 

De aceea și azi, în epoca „spațiului personal”, a dreptului la proprietate, a inviolabilității domiciliului – reflexul vorbirii în șoaptă se activează în mod spontan în condițiile intimității erotice. Fosilă vie a unui comportament auroral, șoptirea reiterează mereu scenariul originar al emergenței relației personale. E o întrebare ce rămâne să fie pusă dacă, pornind de la această înțelegere a șoaptei, nu putem privi, în lumina unei procesiuni a modulațiilor ei, întemeierea abisală a secretului și a complotului…


HORIA V. PĂTRAȘCU (1976) eseist, publicist, absolvent al facultății de filosofie (Universitatea  Al. I. Cuza din Iași).  A publicat articole de filozofie în reviste și volume de studii românești și internaționale. Autor al cărților Sine retractatione (Junimea, 2000), Despre urât și alți demoni. Reflecții și exclamații (Fundația Academică  Axis, 2005), Singur printre români (editura Paralela 45, 2009), Sentimentul metafizic al tristeții (Editura Trei, 2011), Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative (Editura Trei, 2014), Pustiul binelui. Eseuri filosofice (Eikon, 2017) și Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român (Editura Ideea Europeană, 2017).  Este lector universitar în cadrul Departamentului de Științe Socio-Umane al Universității Politehnica din București, unde susține cursuri de Filosofie cognitivistă, Filosofia culturii, Filosofia culturii tehnice.