Volumul antropologului Andrei Oișteanu (aflat în 2019  la ediția a patra, revăzută, adăugită și ilustrată) atrage prin acuratețea informațiilor, coroborarea surselor și ineditul unor conexiuni, cu atât mai mult cu cât este evident domeniul larg pe care îl abordează și complexitatea fenomenului pe care îl supune cercetării. De altfel, antropologul se înscrie în contemporaneitatea studiilor de gen – un domeniu seducător al istoriei și istoriei mentalităților în genere – într-o galerie ce îl situează ca abordare în zona studiilor publicate de Mirel Bănică și Constanța Vintilă-Ghițulescu. Demersul său se singularizează însă, cu atât mai mult cu cât tema în sine a fost considerată tabu și din cauza absenței unor studii elaborate de cercetători de-a lungul timpului, incapabili (din motive diferite) de a se detașa de coordonatele etice ale epocilor. Totodată, subiectul a fost evitat și din neadecvarea oamenilor de știință la acest fenomen, tentați fiind să aplice criteriile morale contemporane lor mentalităților care făceau subiectul cercetărilor. Subiectul a fost prohibit și indezirabil în comunism (la fel ca și religia, considerată ca fiind tot un soi de „opiu al popoarelor”) din considerente de ordin politic, dar, în același timp, ocultat și din discreție, întrucât experiențele  narcotice personale ale unor scriitori și artiști se regăsesc cu greutate fie într-o filă de jurnal, într-o scrisoare, sau în câte un vers. Cu toate acestea, Andrei Oișteanu nu eludează din paginile sale nici perspectiva etică asupra fenomenului – cu atât mai mult cu cât aceasta se impune într-un studiu referitor la istoria ideilor – doar că această viziune nu prevalează în contextul cărții.

Structurând amplul material în două părți, respectiv una ce ține de mitologia populară, de istoria religiilor și una referitoare la problematica narcoticelor în cultura română, Andrei Oișteanu pornește de la mărturii istorice, etnologice și istorico-religioase, urmărind fenomenul din Antichitate până în epoca modernă și chiar contemporană, cu un accent pe utilizarea plantelor psihotrope de către autohtoni în scopuri religioase, magico-rituale, artistice și chiar științifice.

Termenul narcotic implică de fapt orice plantă/substanță care are afectul de a modifica starea psiho-mentală, de la cele comune, stimulatoare (tutun, cafea, ceai etc.) până la halucinogenele puternice (opiu, LSD etc.) unele dintre ele legale în anumite epoci, iar întrebarea în jurul căreia se articulează demersul său științific din cea de-a doua parte, este cea referitoare la modalitatea de raportare a intelectualilor, scriitorilor și artiștilor la diversele substanțe psihotrope. Sunt savanți care au studiat folosirea narcoticelor în Orient (Dimitrie Cantemir, Mircea Eliade), ba chiar și scriitori care s-au sinucis folosind opiacee (Alexandru Odobescu), unii au folosit narcotice din rațiuni medicale (Mihai Eminescu), iar alții le-au utilizat încercând descoperirea unor paradisuri (Alexandru Macedonski), unii și-au stimulat creativitatea (Tristan Tzara, Ion Barbu), alții doar și-au potențat forța creației (Geo Bogza, Victor Brauner), unii savanți au experimentat pe ei înșiși efectul narcoticelor în scopuri științifice (Gh. Marinescu), alții le-au studiat în cadrul manifestărilor religioase (Mircea Eliade, I. P.Culianu), unii au creat personaje dependente de stupefiante (Mateiu Caragiale, Alexandru Vakulovski etc.), alții și-au relatat propriile experiențe narcotice (Andrei Codrescu, Alin Fumurescu etc.). Cercetătorul pornește de la premisa conform căreia consumul de substanțe psihotrope nu este doar un simplu detaliu biografic ci, dimpotrivă, modificând starea neuropsihică a scriitorului, adesea, acestea au capacitatea de a-i modifica în mod substanțial opera (uneori și viața).

Teoreticieni ai narcofiliei (Ernst Jünger, Aldous Huxley) au considerat că „administrarea unui drog puternic produce asupra consumatorului un seism psihic care poate dărâma zidul care îi obtura până atunci perspectiva”. Chestiunea care se ridică este în ce măsură vorbim oare despre un efect de potențare al creației în condițiile în care se consideră că stupefiantul deschide porțile percepției (Andrei Codrescu) și, odată deschise aceste „doors of perception” (Blake), lumea îi apare omului așa cum este ea de fapt, în toată plenitudinea ei. Autorul tratează amplu acest fenomen al intersecției dintre narcoză și artă (de menționat sunt aici scrisorile dintre Cioran și Ionescu, depresia și dependența de alcool ale celui din urmă, jurnalul lui Geo Bogza, refuzul lui Gelu Naum de a i se umple pipa cu marijuana etc), decupând din sursele existente un tablou al legăturilor, al dependențelor și al curiozității acestora în raport cu narcoticele. Deși Brauner (și nu numai el!) face apel la mai multe plante narcotice menite să „spulbere soarele negru al melancoliei” și să îl facă să se simtă invadat de o „dumnezeiască licoare” care are ca efect declanșarea unei „euforii a geniului” (ca mulți alți suprarealiști sau avangardiști), nu se poate considera că arta sa este tributară narcozei. Referitor la această idee a co-dependenței  actului creator de lumea stupefiantelor, autorul menționează și afirmații de natură să pună sub semnul întrebării binomul  creație-narcotice (considerat de unii a fi un clișeu): „În mod nedrept lumea creației (îndeosebi a celei poetice) e legată de îngurgitarea permanentă și vinovată a mari cantități de alcool. Cu alte cuvinte, scriitorul e acea persoană care își petrece vremea consumând spirtoase și făcând să sune din coadă cuvintele…Mă ridic împotriva acestei prejudecăți.” (citat dintr-un text semnat de Mircea Mihăieș)

Volumul semnat de Andrei Oișteanu este (și va rămâne) condamnat la actualitate. Marea calitate a unui astfel de studiu rămân incontestabil imparțialitatea, echilibrul  și vigilența critică cu care autorul discerne prin multitudinea de surse, cu atât mai mult cu cât rezultatul cercetării însumează nu mai puțin de 700 de pagini.

Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Editura Polirom, 2019, 714 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr.6/2020.