Nimic nu se potrivește mai bine în structura lumii de astăzi decât clișeul. Aud uneori în jur că ceva a fost repetat de atât de multe ori, încât a devenit un clișeu. (Până și în DEX s-a strecurat definiția „formulă stilistică, expresie etc. banalizată din cauza repetării excesive”.) Nu cred că repetarea este suficientă pentru ca ceva să se transforme în clișeu. Altminteri, și ritualurile sunt repetitive și… incomparabile, sub orice formă, cu ceea ce se cheamă clișeu.

Ceea ce face ca o formulă să se transforme într-o banalitate este că se află încă pe buzele tuturor, oriunde și oricând, fără să mai fie realmente în ei și în afara lor. Expresiile clișeice nu părăsesc niciodată gura oamenilor, însă și-au pierdut de multă vreme corespondența în gând și în faptă. Ele nu sunt duse mai departe prin reflecție și comportament, ci doar rostogolite verbal, din cauza a ceva mult mai meschin decât ignoranța.

Altfel spus, sunt de-valorizate. Căci a valorifica într-adevăr ceva înseamnă a renunța la altceva pentru acel ceva valorificat; pe când cineva care îndrugă clișee pretinde, prin excelență, că le și actualizează în el însuși – fiindcă nimeni nu ar exprima așa ceva dacă nu ar fi convins că acelea nu sunt platitudini –, dar, în mod cert, nu o face. Rumegătorul de clișee trăiește din pretenție, cum ar spune doamna profesoară A.T. El nu este în stare să spună ce face (adică să nu vorbească banal) și nici să facă ceea ce îi iese pe gură (adică să își gândească și trăiască autentic clișeul).

Scriam la început că incapacitatea de a mai vorbi cu sens este caracteristică societății contemporane. Clișeul nu este o simplă formă de ignoranță; a fi ignorant în cazul asaltului cu informație este o activitate rațională: costurile de a înregistra toată informația și apoi de a o alege pe cea semnificativă ar fi, probabil, mai mari decât beneficiile aferente. Nu e greu de imaginat ce face ignorantul: el tace, ca orice alt om depășit de situație, cum s-ar spune. Și tocmai aici se ascunde diferența fundamentală între ignorant și iubitorul de clișee – al doilea nu se recunoaște depășit de situație și vrea să îi iluzioneze și pe alții că ar fi stăpân pe ea; ajunge să vorbească gura fără el, căci ce altceva poate fi trivialitatea? Din acest punct de vedere, iubitorul de clișee seamănă cu cel care se încăpățânează să acceseze transcendența băltind în sentiment. Amândoi își doresc ceea ce nu pot obține prin căile alese.

Pericolul vine abia atunci când clișeul este legitimat colectiv. Ne înțelegem unii pe alții fără să mai pricepem o iotă din noi înșine, cu alte cuvinte. Îmi vine să spun că răspândirea platitudinilor menține viu (adică nerecuperat) costul alienării. De tare ce ne străduim să ajungem la un Celălalt, de aceea ne iese tot mai puțin…

Din câte puteți ghici și singuri, spațiul virtual a devenit locul comun locurilor comune. În social media se adună zilnic cantități incomensurabile de nimicuri postate, comentate, distribuite. Morala egalitaristă care domină așa-zisele rețele de socializare (și care îl stimulează pe orice om contemporan, implicit alienat, să își facă publică orice formă de proprietate privată, în special pe cea mai intimă dintre toate, pe cea a gândului) împinge clișeul în față. De fapt, nu în față, ci între indivizi și ordinea mai vastă care îi cuprinde. Clișeul se alătură, astfel, celorlalți falși intermediari (Statul, căsătoria-din-pură-iubire, sentimentul brut). Pare convingător în a-și îndeplini misiunea, fiindcă este împărtășit de mulți dintre contemporanii alienați și fiindcă are la dispoziție un spațiu efectiv în care ființează.

Odată cu el, continuă să ființeze și ceața dinaintea ochilor noștri.  

VICTORIA DELIU, 19 ani, studentă în primul an la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Olimpică națională (în clasa a XII-a) la Filosofie.