Despre căsătorie

Concepția că o căsătorie se poate întemeia exclusiv pe iubire a fost întărită și reamintită indivizilor și de către societatea așa-zis atomizată, realizată în bună măsură de diviziunea extinsă a muncii. Altfel spus, aș numi această concepție… o particularitate a costului alienării.

*Rog de la început să nu se înțeleagă că acest text condamnă diviziunea muncii, ordinea de piață, instituția căsătoriei sau, culmea!, iubirea. El se vrea doar o explicație a unor tendințe remarcate în lumea socială contemporană: rezistența temporală redusă a căsniciilor, rata divorțurilor, numărul crescând al unor soiuri diferite de parteneriate menite să ia locul căsătoriei etc. Vinovați de imboldul meu de a scrie aceste rânduri se fac Denis de Rougemont, Robert Nisbet și Nathan Rosenberg (cu prelungire până la Adam Smith).

Odată cu extinderea diviziunii muncii, așa cum am mai menționat, sistemul de autoritate s-a restructurat, individul (și nu vreun grup din care el făcea parte) situându-se acum în centrul lui. Dacă în stadiile anterioare ordinii sociale de astăzi (de pildă, în Evul Mediu) familia, biserica și breasla își împărțeau autoritatea  asupra individului, după ce diviziunea muncii a înflorit (în modernitate), individul – unitatea și atomul societății – a devenit cel care se putea bucura de autoritate și, în fond, de autonomie. Responsabilitatea pe care a luat-o pe umeri a început să îi legitimeze deciziile, iar jocul acesta s-a desfășurat, treptat, în din ce în ce mai multe sectoare ale vieții.

Implicația imediată a acestui proces este că grupurile sociale precum familia, clanul, comunitatea locală, biserica, clasa socială s-au mutat în planul secund al ordinii sociale și politice, apoi în planul terț, apoi în cel de-al patrulea plan… până astăzi, când le este chestionat însuși faptul de a mai avea vreo poziție și vreun loc în ordinea de care au aparținut.

Așadar, acum este aproape de la sine înțeles că una dintre caracteristicile fundamentale ale pieței este tocmai abstracția pe care o face de un set de trăsături ale individului, derivate, evident, din grupurile intermediare ca cele de mai sus și care i-au constituit identitatea o vreme îndelungată, cât li s-a permis exercitarea unei autorități asupra lui. Mă refer la clasa socială, etnie, religie, rasă, statusul social, sex.

Așa stând lucrurile, nu trebuie să fie de mirare că omul secolului nostru se pierde în și se îmbată cu toate scenariile siropoase care susțin că iubirea este condiția necesară și suficientă pentru o căsătorie reușită. Bineînțeles, iubirea adevărată, pură… care este, în mod cert, unicul lucru care nu are nevoie de aprobarea nimănui („Familia nu ne înțelege, iar pe la Biserică nu trecem, că e depășită!”). Cei care ar putea să aprobe ar face-o, oricum, doar ca să nu-și reproșeze că nu au făcut-o, fiindcă am reținut că autoritatea lor… lipsește.

În același timp, am impresia că iubirea-ca-unic-fundament-al-căsătoriei, mult trâmbițată în și cu acest rol, funcționează ca o încercare de recuperare a transcendentului. Atunci când grupurile care te orientau cumva către lume, care te pregăteau pentru ea și complexitățile ei, care mediau între tine însuți și tot ceea ce nu se afla chiar în imediata ta apropiere au încetat să mai îndeplinească aceste funcții, ele au fost, parțial, preluate de necunoscutul atractiv care ți-a ieșit în cale. Faptul că este de altă religie, are un alt statut social și provine dintr-o altă etnie nu te oprește, ba din contră, este ceea ce te atrage mai mult. Semnalele exotice pe care datele lui personale ți le oferă îți spun un singur lucru: lumea e vastă și merită explorată, există ceva mai măreț decât propria-ți persoană! Iar fix asta voiai să auzi, fiindcă setea de transcendent nu a murit odată cu însemnătatea grupurilor care o puteau direcționa.

Din nefericire (pentru tine și necunoscutul atractiv), îl vei folosi ca pe un simplu vehicul ca să ajungi la stelele din depărtări după care întinzi, zadarnic, mâna. Vei iubi iubirea lui, și nu pe el în sine, ca ființă umană, cum ar spune Denis de Rougemont, fiindcă acea iubire este forța care îți imaginezi, fără să conștientizezi, că te poate propulsa spre o oarecare destinație.

Dar înclin să cred, așa cum am afirmat și în primul rând al textului, că efectele diviziunii extinse a muncii asupra grupurilor intermediare și asupra indivizilor doar au reamintit oamenilor și au reactivat în mintea lor acest tip de ideal al iubirii (și i-au ispitit să creadă că doar el, idealul iubirii pure, poate sta la baza căsătoriei, fără ca aceasta să se clatine), fiindcă originile sale provin din timpuri străvechi, fiind cel mai probabil păgâne, adică non-creștine. Denis de Rougemont consideră că acest ideal, intitulat de el „iubirea-pasiune”, s-a manifestat intens (și a dobândit o formă care a putut fi transmisă din generație în generație până în zilele noastre) în secolele XII – XIII, după ce catarismul le dăruise trubadurilor un impuls de creație și reflecție. În orice caz, idealul pare mai bătrân de atât, acela fiind doar momentul în care a reușit realmente să se imprime (pentru cât timp oare?) în mentalul colectiv.

De ce iubirea „autentică” și „pură” nu poate alcătui, de una singură (și împotriva oricăror diferențe majore între el și ea), temelia căsătoriei nu face obiectul discuției de față. Pentru un potențial răspuns în acest sens, Denis de Rougemont poate deschide porțile operei sale, „Iubirea și Occidentul”.

Recapitulând, bănuiesc că parametrii mersului nostru prin lume sunt reprezentați de absența restricțiilor de odinioară cu privire la Alegere(a celui/celei cu care ne căsătorim), însă cum cererea interioară pentru ceea ce instituționalizau aceste restricții este încă vie (că, de!, așa este construită natura umană), rezultă că ne confruntăm cu un deficit de ancorare în realitate. Costurile suplimentare, aduse de acest deficit ni se prezintă ca iluzii, fantezii și întrebări fără răspuns. Suntem simultan prizonierii și doritorii a ceea ce ne depășește.


VICTORIA DELIU, 19 ani, studentă în primul an la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Olimpică națională (în clasa a XII-a) la Filosofie.