Volumul de față se circumscrie cu o tandrețe dezarmantă într-o semiologie a cotidianului, a imprevizibilului. Contrar celor câteva rânduri inserate subtil în Cuvânt-ul înainte în care autorul se scuză, explică, se alintă – ca să îl parafrazez pe unul dintre scriitorii responsabili de „aruncarea în lume” a cărții din cadrul lansării –  Gabriel Liiceanu nu surprinde neapărat cititorul. Dar îl încântă, îl seduce. În plus, Ludicele sale nu sunt doar exerciții de umor criptic, ci, într-adevăr, reușite puseuri de suveranitate, de nonconformism. De ce criptic? – pentru că, se simte dator autorul cu o explicație inocentă, „pentru a-l gusta aveai nevoie de inteligență și umor!”

Prin comparație inocentă (instinctiv ai în minte Despre limită sau Continentele insomniei sau Caiet de ricoșat gânduri”) autorul schimbă doar registrul speculației, pentru că, la drept vorbind, discursul nici nu urcă, nici nu coboară, rămâne ancorat în aceeași eleganță a retoricii, în același simț acut al silogismului, chiar dacă ideea propulsivă pornește – de exemplu – de la numitul Siegfried (un BMW albastru care, firește, rulează „cu Sein und Zeit în gură”).

Voit (sau nu), autorul Ludicelor va concesiona de-acum și domeniul cvasi-nou al  intempestivelor – un „concept ludic creat ad-hoc, (…)  o inițiativă verbală care trezește în cel căruia îi e adresată o stare de stupefacție” și, nu în ultimul rând, adevărate generatoare de șoc, întrucât „omul luat prin surprindere, ori nu știe ce să răspundă, ori se enervează și devine agresiv verbal.” Autorul mizează – prin experiență, firește – pe „stupefacția blajină”. Condiția necesară și suficientă pentru ca o intempestivă să fie o reușită (maxim de ingeniozitate din partea creatorului din care decurge maxim de mirare din cea a adresantului) este existența umorului. Cât despre finalitate, scop sau miză – inițiatorul intempestivelor vorbește despre „o stare de grație ludică manifestată spontan” sau, mai exact, „o țâșnire pe verticală a unei spiritualități sofisticate la care, trebuie spus, nu oricine are acces.” Și, conchide în cele din urmă – „Mă simt tare bine. Am socializat.” Dar, una peste alta, autorul se consideră un virtuos al intempestivelor – chestiune pe care nu o putem contesta –cu atât mai mult cu cât concluzionează (și nu doar empiric) că „mintea omenească e capabilă să genereze în mod spontan intempestive” dar, cu amendamentul că „intempestiva nu e pentru oricine, e pentru bărbați adevărați.” „Mai trebuie precizat că intempestiva nu se naște niciodată din răutate, ci, dimpotrivă, mecanismul ei de declanșare trebuie căutat într-o inocență recuperată tardiv, în regăsirea purității copilăriei pe o altă orbită a vieții.” Și, ca regulă generală, nu trebuie pornit de la ideea încrederii în natura umană, de la principiul că oamenii nu sunt răi de la natură – „Sau că sunt proști. Sau că n-au umor” –  pentru că, în fond „Lumea simte că intempestiva e o formă de tandrețe. Și cine n-are nevoie de tandrețe?”

Intempestiva ridicată la rang de artă survine și în interiorul trio-ului bine-cunoscut al proximității autorului: „Una dintre întâlnirile cu Andrei și Horia, la mine în Cotroceni. Horia ne propune să discutăm despre geniu. „Eu sunt mediocru, zic. E drept, am scris o carte genială, Despre limită, și, poate încă două-trei. Dar, cum vă spuneam, mă simt un mediocru.” – „Nu, categoric nu! Eu nu sunt mediocru, intervine Horia. Eu sunt ratat.” Andrei: „Eu sunt, ce-i drept, genial, dar am scris numai cărți de rahat.”

Creatorul Ludicelor se detașează sau se decuplează pentru un timp de la urgențele (fie ele și fenomenologice) ale lumii de azi și se inserează în cotidian, în firescul mundan, în citadin (un univers concis, clar, circumscris chiar de intersecții de străzi și clădiri specifice). În fond, măcar din când în când – spune autorul (și al Continentelor insomniei) într-o carte anterioară – „filozofii trebuiau să se trezească, la un moment dat, din beția abstracției pure și să reînvețe să vorbească limba tuturor”, pentru că, la urma urmei, una dintre misiunile lor sociale de gânditori este „de a-i pune pe alții pe gânduri”.

În rest, câteva amintiri și întâlniri amuzante din anii 90 de după mineriada din iunie, apoi un capitol despre un ipotetic premiu post-mortem și un scenariu elaborat (mise-en-scène -ul fiind gândit din precauție, firește, așa cum afirmă autorul) pentru decernarea respectivei distincții, cele cinci întâlniri cu porcul (ca aliment, în toată savoarea lui domestică și așezată pe farfurie), un moment introspectiv, psihoterapeutic (ba chiar și puțin retoric, declamativ, la cererea specialistului) în fața oglinzii pentru că – spune cel în rol de pacient – „Toată existența mea a fost traversată de o pudoare înnăscută” în fața unor cuvinte „indecente, deșucheate ori necuviincioase”, un capitol următor care stă sub semnul interpretării și corectitudinii politice atunci când vine vorba despre titlul unei cărți ( cât de dificilă e decizia de a schimba o sintagmă de genul „Ca să nu mor bou” în „Așteptând o altă omenire”), un altul – extrem de amuzant – care îl aduce pe autor sub reflector (la propriu) în cadrul unei campanii publicitare de strângere de fonduri, iar acesta se comportă demn, stoic și comprehensiv („deși am lăsat să se vadă pe chipul meu că eram epuizat de filmarea de până acum”), un capitol (cu iz de scenă de gen, vivant) care reproduce o conversație la telefon cu mama fiului său despre Caiet de ricoșat gânduri, unul despre o înmormântare (în care autorul este nevoit de a-și recompune treptat identitatea, confundat fiind când cu Andrei Pleșu, când cu Nicolae Manolescu) și un penultim capitol – în care cochetează cu unghiul motivațional, sintetizat sub titlul „Trei tehnici de minimizare a efortului în viața de zi cu zi. Sau cum să fii mai puțin obosit și să-ți prelungești viața.”. Firește, în acest penultim capitol, identificăm o teorie (logică, utilă, amuzantă în descriptivul și argumentația ei)  – aceea a „sincronicității” – care, ni se precizează din start, „nu are nici o legătură cu sensul fandosit de „coincidență semnificativă” atribuit lui Jung, ci pur și simplu cu  „mutarea în sincron a operațiunilor care se fac îndeobște succesiv” (de exemplu, cele care se fac în timpul unui mic dejun). Capitolul care încheie cartea are atât un rol explicativ cât și oarecum salvaționist (un mic catharsis pentru autori și echipe redacționale, care sunt exonerați tacit de greșelile de literă). De ce? – pentru că vinovat se face de fapt Titivillus – un ins neastâmpărat și vigilent, mă rog, un drac colecționar de erori și responsabil în fond cu mutilarea discursului (fie el și de origine divină, pentru că se implica și în treburile laborioase ale copiștilor medievali). Ce face Titivillus sau care este ultima sa ispravă pe tărâmul  (hermeneuticii, metafizicii, fenomenologiei – n-are preferințe aparte) scrisului autorului în cauză? – Transformă – printr-un zvâcnet al cozii – „Sufletul ars cu fierul roșu al iubirii” în „Sufleul….”

Nimic neliniștitor în această carte, nici urmă de malițiozitate, dimpotrivă, abundă în căldură umană în care chiar și solitudinea are în statura ei o blândețe aparte. Sintetizând, aș afirma că reprezintă o combinație echilibrată de spirit și luciditate. De menționat aici și rândurile referitoare la emoția întâlnirii cu privirea inocentă, care, presupune la rândul ei câteva caracteristici: dezarmantă, nu are acces la vorbirea aluzivă, fără ambiguități verbale, dispusă întotdeauna să șteargă cu precizie granița dintre fantastic și real. Cartea nu  e un pretext de răfuială cu modele culturale diferite, nici măcar când acestea sunt pe punctul de friza către vulgaritate. Autorul e palpabil, e credibil, e verosimil. Și dă nume lucrurilor care îi plac! Este genul de carte care abundă în înțelegerea sau măcar acceptarea celuilalt cu un surâs binevoitor (și o umanitate blândă), ceea ce, într-un fel, face ca alteritatea să fie mai suportabilă. Lipsește convenționalul – asta e cert. Dar lipsește oare și prudența? (Rămâne de văzut, în condițiile în care autorul va câștiga procesul cu editorul omonim!). Cât despre indignare – o găsim adesea convertită în mirare și în argument din cel mai rafinat.

„Aceste pagini nu mă reprezintă!” – conchide brusc autorul în finalul introducerii după ce, câteva rânduri în avans motiva cu cochetărie nedisimulată că e totuși vorba despre o reinventare, despre „un dans ludic crepuscular”. Prin urmare, mă văd nevoită să las cuvântul autorului în loc de concluzie finală (decupat dintr-un subcapitol – al intempestivelor y compris – desemnat ca fiind „Le français pour les roumains libres”): „Quoi? Je vais le regretter? Et pourquoi, je me prie, le regretterai-je? Tu as été toujours près de moi, tu dis?”

Gabriel Liiceanu, Ludice. Exerciții de umor criptic, Editura Humanitas, București, 2019, 143 p.

Notă: acest text a fost publicat în premieră în revista România literară, nr. 1-2/2020.