Te invit să începem dialogul printr-un subiect pe care observ că îl detaliezi adesea în spațiul public: cât de important este pentru un scriitor să iasă în spațiul public și să ia atitudine asupra vieții din cetate?

Esențial, din două perspective. Scriitorul în raport cu cetatea, și scriitorul în raport cu sine însuși. Cum poți înțelege lumea fiind absent din cetate?! Desigur, există și scriitorul rupt de lume, dar cred că scriitorul poate fi un canal important de înțelegere al lumii, de decriptare, cititorul cifrului. Lumea este astfel construită astăzi încât prezența e și o formă de responsabilitate, cred, față de tine însuți, față de ceilalți. Prezența, fie doar prin lucuri mici, pași mici, poate fi fundamentală în cetate. Dacă ar fi să ne gândim la deruta morală/socială/politică în care se află România, înțelegi cât de necesare sunt reperele morale.

Există – și mă refer strict la spațiul românesc – acea trădare a intelectualilor atunci când vine vorba despre atitudine civică? Avem suficiente voci publice care se exprimă? Cum analizăm situația care include compromis – rezistență – duplicitate – tăcere?

Nu aș numi-o trădare. Mai degrabă aș pune lumina pe lipsa simțului moral la nivelul societății pe de-a întregul ei. Pentru că acesta cred că a fost procesul prin care, finalmente, tot mai des în spațiul public se vorbește despre „trădarea intelectualilor”, dar de fapt această părăsire a spațiului public e un efect. Discursul public al intelectualului public a ajuns la un moment dat să sune în gol, să se risipească în vid pentru că societatea a eșuat. Sunt multe cauze ale acestui efect devastator, o societate cu un simț moral atât de scăzut spre inexistent e suma trădărilor tuturor, a compromisurilor tuturor, tăcerii, a închisului ochilor, a micii corupții, a lui o mână spală pe alta, a lui nu ai ce să faci, toți sunt la fel, a lui politica nu mă interesează. Dar politica ia hotărârile pentru viața ta, cea legată de străzi, spitale, școli, taxe, birocrația care sufocă o țară, furtul oficializat și instituționalizat. Așadar, efectul aceasta – părăsirea spațiului public, a venit cumva firesc. Cât timp să vorbești de la tribuna publică dacă vorbele tale nu au efect? Societatea și-a furat practic căciula. Discursul public despre morală, despre etică, despre deontologie, despre principii, nu a prins/nu prinde în spațiul public. Dimpotrivă, e ridiculizat, ironizat. Și există și o explicație, cel puțin una. Spațiul public e vitrina pe care o vede toată lumea, mai ales pentru o societate precum cea românească încă defazată, cu 30 de ani de cursă nebună pentru îmbogățire prin orice mijloace, cu aruncarea în derizoriu a orice este moral/etic, cu o societatea care s-a hrănit cu televiziune, televizunea continuând să fie principal mijloc de vulgarizare publică agresivă, în lipsa oricărui bun simț, a valorilor. Politicienii și trusturile de televiziune au picurat, vreme de 30 de ani, otrava asta – îmbogățire, tabloidizare, vulgarizare, relativizare a orice. Cum Statul nu a opus nimic acestui dezmăț – Educația și Cultura sunt cele mai puternice contraponderi, statele civilizate fac din acești piloni domenii de strategie națională/siguranță națională, iată că spațiul public a fost complet capturat. Așa că aș spune că mai corect ar fi să vorbim despre trădarea societății pe de-a întregul ei. Altfel, da, putem face din intelectualii publici țapi ispășitori, ei sunt de vină, ei au trădat, ei au părăsit spațiul public. (Auto)justificare comodă.

Fenomenul numit fake-news – cum luptă un jurnalist autentic cu acesta?

Supra-expunerea și tonele de informații sunt marile provocări ale vremurilor pe care le trăim. E complicat și dificil să gestionezi o cantitate uriașă de informație. Ea te găsește chiar dacă te iluzionezi că te protejezi, că scapi din capcană. Cum „lupți” cu așa ceva? Te antrenezi în timp, înveți să  distilezi, să elimini ce nu ai nevoie. Poți naviga în siguranță însă doar dacă dublezi asta cu educația, cultura, altfel ești pradă. O pradă sigură. E complicat pentru că trăim într-o lume sufocată de informație, iar efectele unei astfel de suprasaturări sunt de fapt extrem de perverse. Pentru că suprasaturarea asta duce de fapt la un fel de anestezie „socială”, o anestezie a  simțurilor, ba chiar morală, politică, socială, umană până la urmă. O lume desensibilizată și desacralizată.

Pledezi în spațiul public pentru reconstrucție – a societății, a școlii, a valorilor. În același timp, te văd reîntorcându-te în trecut cu o anumită nostalgie din care nu lipsesc Nirvana, entuziasmul studenților din amfiteatru, lumea fără virtual… Ce lipsește acum? Afirmi că ceva s-a pierdut iremediabil. Dacă ți-ar sta în putere, ce ai schimba?

Nostalgia e refugiul oricui. Vine și cu vârsta, dar mai ales e accentuată de societatea în care trăim. Mă repet, știu, dar asta e marea noastră durere: o societate amorală, în derivă, anesteziată, sălbatică. Nu sunt atât de naivă încât să fac un tablou romantic al trecutului, asta dacă ar fi să vorbim din punct de vedere politic/social. Dar ceva într-adevăr s-a pierdut, și anume speranța sociețății că e posibil ca printr-un efort general să ne scuturăm de toate, să punem la locul lor lucruri pierdute precum cinstea, onoarea, bunul simț, generozitatea, solidaritatea. E înfricoșător procesul îndelung prin care am relativizat și acceptat ca pe un fapt normal corupția. Mica-foarte mica corupție, cea din jurul nostru, și mare corupție. E surpinzător, poate da, poate nu, lipsa la nivelul întregii societăți a instinctului care îți dă alerte interioare când primejdia se apropie de tine – precum corupția care a distrus fibra morală a societății pe de-a întregul ei – și lipsa instinctului de respingere. Și dacă ar fi să exemplific ceea ce am spus în ultima propoziție m-aș referi la Educație. Profesorul, de la orice nivel, a văzut dezastrul cum se instalează. Iar dezastrul nu a fost oprit. Nimeni nu a vrut să îl oprească, nimeni nu a pus umărul să stea împotriva distrugerii, dimpotrivă au ajutat la distrugere. Încercările de reformă s-au lovit de rezistența sistemului, ceea ce e terifiant ca gând al înțelegerii procesului de destructurare al Educației din interior. Instinctul nu a funcționat? Sau a funcționat doar pe plan personal știind perfect că părăsești corabia. Și asta se poate extinde în orice domeniu. Ne lipsește și exercițiul admirației. Am devenit gregari și isterici. Reacționăm umoral, ne lipsește respectul minimal pentru aproapele noastru. Nu vrem să admirăm pe nimeni. E o dorință violentă la nivelul societății de a demola orice, pe oricine. E un fel de ură de sine care poate vine din iraționalul care ne arată oglinda a ceea ce am devenit, și nu ne place.  

 Și, dacă ar fi posibil, ce ai readuce din anii 90?

Aceea strălucire în ochii oamenilor din credința lor care, acum, dacă privești imagini ale acelor vremuri, te tulbură prin candoare. Candoarea și inocența românilor că vor putea să se opună sistemului care venise cu tot cu oamenii din regimul lui Ceaușescu. Iliescu și ai lui ne-au mâncat pe pâine.

Ești scriitoare, poetă, jurnalist cultural – dacă ar fi să alegi, ce crezi că te-ar defini cel mai bine? În ce domeniu te regăsești cel mai mult? Și, mai ales, cum îmbini toate aceste laturi ale tale într-un singur tot?

Visul burghez și secret al oricărui scriitor, și anume să nu mai alerge în roata hamesterului pentru a-și plăti facturile. Visul ăla, viața simplă, cărți și liniște. Și scrisul. Mă suspectez că aș putea fugi din lume. Adevărul este că realitatea socială așa cum este ea, cum a devenit anul acesta 2020, e o formă de stres pentru oricine. Totul a fost scos din țâțâni și acum trebuie să vedem cum ne vom duce viețile mai departe. 

Este dificil jurnalismul cultural în România? Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat?

Cultura e o mare durere pentru că tot ce este act cultural autentic se face cu mari eforturi – de la spectacole, filme, edituri, festivaluri, orice, totul presupune eforturi, renunțări, piedici. A face astăzi cultură în România e un act de rezistență. Rezistență să nu îți pierzi mințile într-o țară în care totul se diluează, într-o țară în care valorile sunt cu josul în sus, în care cultura autentică este marginalizată, iar tabloidizarea ocupa întreg spațiul editorial al televiziunilor, în care actele autentice de cultură sunt doar știri ambalate cât mai scurt. Jurnalismul cultural este de nișă, total greșit și imoral. E un fel de crimă națională. Pandemia îngreunează și mai tare această supraviețuire care era cât de cât onorabilă. Acum, totul a devenit de supraviețurie. Te doare să vezi asta.  

Când mai ai timp să scrii și cum îți găsești liniștea să o faci?

E complicat cu scrisul atunci când totuși trebuie să muncești pentru ca să îți plătești facturile. Dar atunci când ai proiectul în cap, totul ține de organizare. Știi cum e, sămânța care încolțește, gândul prinde contur, ajungi să ai totul în cap și nu mai ai liniște pănă ce nu așterni pe hârtie. Nu mai e cale de întoarcere.

Din ce pornește scrisul tău? Poezia ta – de unde pleacă?

Ce e scrisul, întrebarea asta pentru care fiecare are un răspuns personal, intim. Scrisul l-aș pune în raport direct cu cititul. Nu se poate unul fără celălalt. Poate e filtrul de înțelegere a lumii, altfel ai umbla năuc neștiind pe ce lume ești. Din ce pornește? Din această nevoie fundamentală, de înțelegere. Poezia este, cred/simt, forma de înțelegere cea mai intimă, tulburătoare a resorturilor lumii ăsteia, e intuiția ei, a lumii, a adevărurilor. Însă de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre asta am sentimentul că spun prostii, că oricum ai pune într-o frază relația ta cu/de înțelegerea/încercarea de întelegere a lumii prin limbajul poeziei nu reușești de fapt să surprinzi adevărul, că riști să bați câmpii, că vorbești de fapt în limba ta personală pe care o ai cu poezia/textul. Pentru că adevărul despre lucrurile astea viață/moarte/poezie/iubire puse în cuvinte pot părea stângăcii. Stângăcii tulburătoare, ca și cum adevărul ar fi fulgurant, greu de prins cu totul.

Cum ți-a schimbat ție viața această pandemie?

Ca pe fiecare, pandemia m-a vulnerabilizat. Relația mea cu lumea, cu mine, cu  cei din jurul meu, cred, pentru fiecare a fost/este o vulnerabilizare, o fragilizare. Nu avem încă distanța necesară pentru a înțelege impactul/consecințele, dar cu certitudine schimbarea s-a produs.

Ce ți-a lipsit cel mai mult?

E ca și cum ți-ai părăsit o felie importantă din viață. E un fel  de „after”, privind înapoi cu nostalgie, cu regret. Ca și cum ai vedea filmul unei alte vieți, alt fel de a fi, alt fel de a te raporta la lume/la ceilalți. Cel mai mult cred că mi-a lipsit interacțiunea. Emoția întâlnirii, chiar a banalelor întâlniri. Lucrurile simple. Cultural, mi-a lispit și îmi lipsește felul acela de trăi cultural – întâlniri, lansări, evenimente, spectacole, filme, oameni, discuții, revederi.

Dincolo de activitatea ta de jurnalist, ce scrii? La ce lucrezi acum?

Am superstiția scriitorului, căpătată în timp. Să nu vorbești explicit despre ce ai de gând  să scrii. Abia la un moment dat, când urnești căruța. Izolarea m-a „ajutat” să termin un roman, și anume „Ultimul an cu Ceaușescu”. Chiar ultimul an cu tot ce a însemnat acel an – Europa Liberă… în 1989, peste 70% din populația de peste 15 ani asculta postul interzis. Ultimul an cu cozile, frigul, foamea, frica, Revoluția de la Timișoara, frontieriștii, arestarea, toate poveștile care erau dictatura. Am scris romanul acesta probabil nu doar pentru că era totul depozitat în sertarele memoriei, ci mai degrabă dintr-un fel de exasperare a ultimilor ani când auzeai/auzi tot mai halucinant că de fapt era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Această „nebunie” cultivată de polticieni, de sondajele de opinie, această privire edulcorată asupra trecutului care nu a fost deloc grădina paradisului în care eram protejați de nebunia capitalismului sălbatic. Că ne-a ieșit prost povestea cu democrația este din cauză că am făcut Revoluția pe jumătate, că nu am dus nimic până la capăt după acel decembrie însângerat din 1989, că pur și simplu nu a mai contat faptul că cei care ne conduc sunt cei care, de fapt, au mâinile pătate de sânge. Avem de fapt ceea ce ne-am așternut.

Notă: Acest interviu a fost publicat în revista RAMURI, nr.9/ 2020.