Nu era mănăstire, era un hotel neobișnuit de curat.

Practic pelerinii nu ridicau un deget, orice deget ridicat ar fi știrbit superbia acelei curățenii complexe, inefabile. Nu-și scoteau șapca, nu dădeau bună ziua, nu plăteau, nu-și însușeau chei sau cartele de acces. În acel hotel, simbol al curățeniei, nimeni nu se chinuia cu nimic. Cazarea și curățirea aveau loc de la sine, ca o fiziologie.

Oamenii deschideau poarta de fier și lunecau direct pe holuri pustii și înguste ca pe niște pante uitând numaidecât că există ca entități independente și că, la o adică, ar putea fi re-creați afară, în stradă, ca indivizi de sine-stătători, cu încordări și destinderi. Odată pătrunși acolo, uitau că nu sunt o verigă indispensabilă într-o rețea de funcții hoteliere. Uitau că ei fuseseră cei aleși, că ei inventaseră toate hotelurile și nicidecum invers.

Uitau de toate cele de mai sus și de câte altele!

De pildă, uitau că au un corp fiindcă nu-și mai auzeau pașii pe coridoarele mochetate, lungi și încurcate ca niște mațe de rumegătoare. Uitau cine sunt și de unde vin. În lipsa semnalelor de orientare, pe holuri nu li se mai întâmpla, practic, nimic demn de reținut. Simțul olfactiv și memoria spațială se brambureau. Oamenii se-mpotmoleau pe la coturi strâmte unde atârnau odorizante răspândind pe toate etajele același miros de apret floral. Făceau, așadar, la-ntâmplare și pe nesimțite stânga-mprejur sau dreapta-mprejur, eliberându-se firesc de orice certitudine de sine. Coridoarele îi preluaseră cândva de la poartă cu pantofi uzi, cu cămăși asudate și inimi răvășite de diverse aritmii, dar tot coridoarele potoliseră inimile și uscaseră cămășile, șalele, pantofii. Oamenii deveniseră liniștiți, uscați, mirosind a nimic, a nimicul curățeniei profesionale. Nu le mai rămânea de făcut decât un lucru: să se-nvoiască să intre pe-o ușă care se deschidea automat și se-nchidea tot automat în spatele lor.  Între patru pereți aseptici totul devenea impecabil, un pustiu armonios de o impunătoare modestie.

    Oamenii care trăgeau la acest hotel erau, firește, oameni ca toți oamenii. Oamenii sunt obișnuiți cu murdăria și chiar dornici de murdărie. Era de mirare că își pierduseră atât de firesc nu doar certitudinile, cât și gustul pentru murdărie. Nu se simțeau deloc sechestrați în curățenia aceea perfectă, ci se supuneau cu naturalețe splendorii ei fără cusur.

Se-adunau în camere așa cum se-adună oamenii prin hoteluri – câte doi sau mai mulți –  să se jupoaie de vii și să se-așeze piele pe piele. Dacă însă prin alte hoteluri oamenii trudeau din greu să-mprăștie stângăciile și confuzia povestindu-și nimicuri de-acasă, lucrând în pat, scriind email-uri, promițându-și în dodii marea cu sarea sau măcar un revelion împreună, în hotelul acesta, mulțumită excesului de curățenie, activități de felul acesta erau cu totul improbabile. Curățenia evacuase realitatea, despre care știe oricine cât e de mizerabilă.

 În acest hotel nimeni nu întrevăzuse vreodată ceva, așa că nimeni nu promisese niciodată nimănui nimic. Uitarea a dat oamenilor o mare independență sufletească. Nimeni n-a mai depins de motivele dorințelor sale. Rapiditatea și eficiența reacțiilor era, în lipsa uitatelor motive, cu totul uimitoare. În plus, nu existau oglinzi, de unde măreția clipei trăite: iubiții își atingeau numaidecât scopul și tot numaidecât constatau că le e bine. Cei bătuți nu se opuneau bătăii. Asasinații mureau de îndată ce asasinii scoteau arma crimei, totul  fără urmă de ură sau de suferință, căci cauza durerii și mobilul crimei erau demult uitate.

Într-o după amiază, însă, în ambianța hotelului s-a întâmplat ceva cu totul ieșit din comun. 

Cu o geantă de mână, își făcu apariția un om care plângea. Sus în cameră omul a continuat să plângă. Pentru că a plâns foarte mult, i-a fost trimis un însoțitor, o femeie.

Era uscățivă și avea o figură complicată care contrasta într-un mod surprinzător cu eficiența ei. I-a scos omului pantofii mizerabili, apoi i-a scos și puloverul umezit de transpirație. I-a deschis cămașa la gât. Tot ea fusese cea care nu ezitase să-l culce pe-o parte, așa cum fac moașele bătrâne cu nou-născuții, ca nu cumva să se înece cu primul lapte înghițit.

Acel om plângea acum în voie și din toată inima, cu atât mai mult cu cât la nări îi ajunsese mirosul femeii. Nu tocmai curată, femeia mirosea a crengi de salcie înmuiate-n mocirlă, miros bizar de reavăn pentru un chip atât de încâlcit și-un trup atât de trist.

Din acel plâns asistat se deduceau lesne toate legile plânsului, dar mai cu seamă două: plânsul nu-și vorbește sieși, el se afirmă expunându-se; orice plâns e un dialect de tranziție între disperarea amorfă a sufletului și precizia simbolică a gândirii magice. Acel om care plângea, din ce plângea, din ce gândea.

El știu astfel numaidecât că cineva îi dedicase în mod excepțional acea femeie. I-o dedicase exact așa cum ai dedica o pânză, o lucrare muzicală sau o carte. Cineva – un autor despre care el nu auzise niciodată nimic, dar care îl cunoștea pe el foarte bine – se ostenise totuși să o inventeze și să i-o dedice.

Dedicația l-a umplut de emoție superstițioasă. O întrebă printre suspine ceva, dar ea răspunse altceva. Începu un dialog învălmășit și oscilant care nu-i confirma niciodată nimic afară de faptul deja știut, anume că un autor necunoscut îi închinase o femeie.

Felul său dubitativ de a fi îl obligă să compare această situație cu altele din viața lui. Îi răsăriră în minte diverse succese sufletești devenite, spre dimineață, deziluzii optice și olfactive: el, sufocat de plictiseală, uitând pur și simplu să-și ascundă sila și îndoiala; ele, mănunchiuri de carne ofensată, stăruind îndărătnic în capricii absurde.

Era totuși teribil de limpede că în această femeie nu se putea crede degeaba. Hotelul se dovedise o bună substanță de contrast. Dar într-un hotel atât de curat nu se putea oare explica orice, până și nimicul?

În speranța unei clarificări oculte, omul se hotărî să plângă mai departe. A plâns până s-au încovoiat pereții, iar camera luase chiar forma celui încovoiat în pat. A plâns până la căderea întunericului, a plâns până când plânsul a inudat nu doar camera, ci și unul dintre coridoare.

Hotelul l-a-ndiguit de urgență. Deși nu se mai confruntase cu situații atât de grave, îndiguirea a fost totuși un succes. Curățenia, în schimb, a lăsat pentru prima dată de dorit.

 Omul nostru s-a sculat atunci din pat și s-a-ndreptat de șale. În acea noapte, dup-atâta plâns, îl năpădi o claritate miraculoasă. Era în sfârșit gata să-și cucerească singur dreptul de a se încredința.

Palid ca un mort, își iubi femeia hărăzită de două ori într-un singur aflux de sânge.  O iubi în toate felurile cunoscute oamenilor, consumându-și până la capăt instinctul tiraniei. Apoi i se încredință adormind.

 Drept urmare a evenimentelor devastatoare, hotelul care își exercita activitățile în logica demonică a curățeniei totale avea, spre dimineață, înfățișarea unei cutii de carton scorojit.

Cutia își ridică singură pereții zbârciți de pe călătorul adormit și se mută șapte metri mai la dreapta. Omul dormea acum sub cerul liber. Hotelul l-a lăsat, în mod cu totul excepțional, în seama acelei femei care ședea acum gânditoare pe marginea patului. Despre logica femeii în cauză autorul acestui text nu știe nimic.

---

ADELA TOPLEAN este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat două cărți de tanatologie și numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră doctorală a Institutului Suedez și de două ori bursieră a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București. Are în pregătire un nou volum despre moarte (Cele șapte vieți ale morții. O pseudo-sociologie) și un roman (Au Revoir, Simone!)