Pentru cei născuți după 1989 și care au crescut pentru a călători chiar în lumea toată (în funcție de finanțele fiecăruia) sau măcar un  anual city-break la Roma sau Paris, cartea Silviei Colfescu[1] poate părea aparținând literaturii SF. De fapt, România de dinainte de 1989, s-ar putea să le se pară ca fiind mai degrabă o distopie decât o țară care a existat cu adevărat și asta în ciuda vestigiilor, deloc puține, pe care regimul totalitar le-a lăsat în urmă (dacă ne uităm rapid măcar la miile de blocuri care au distrus arhitectural fața orașelor României, pentru mult timp, de acum încolo). Paradoxal, tocmai aceste generații care beneficiază încă din copilărie de libertatea de circulație în interiorul Uniunii Europene (una din cele patru libertăți fundamentale, alături de libera circulație a capitalurilor, a mărfurilor și a serviciilor, dar parcă cea mai draga și apropiată oricărui cetățean al UE) ar avea mai mult nevoie să parcurgă experiența unei banale excursii în Europa și nu cei care oricum au cunoscut acele realități înfiorătoare. A călători în Vest înainte de 1989 reprezenta mai degrabă un mit decât o realitate, iar cartea oferă multe astfel de inserturi. De regulă, cei care își doreau cu multă încăpățânare să plece în Vest o făceau pentru a nu se mai întoarce vreodată în dictatura lui Ceaușescu, care, în anii 1980, devenise din ce în ce mai opresivă și greu de suportat. Inițial ne-am grăbit să scriem „imposibil de suportat” dar faptul că i-am supraviețuit dovedește faptul că omul poate îndura multe mizerii, așa cum am făcut-o și noi până în decembrie 1989. Securitatea știa că nimeni nu dorea să plece în Occident doar pentru a vizita muzee și asista la concerte de operă, astfel încât doritorii trebuiau să se înarmeze cu mult curaj și răbdare. Pașaportul solicitat în multe cazuri nu a fost eliberat niciodată. Statul comunist a avut mereu pretenția de a-i considera pe cei care au avut neșansa să se nască și să trăiască în interiorul granițelor sale drept simpli supuși, fără drepturi, indiferent câte Charte sau Tratate internaționale au semnat aceste state opresive de-a lungul timpului. Oamenii sau mai ales oamenii îi aparțineau, cam asta a fost esență regimurilor comuniste. În mod fericit, familia Colfescu chiar dacă având origini sociale nesănătoase, a reușit miraculos să obțină eliberarea unor pașapoarte cu o valabilitate de o lună, pentru o excursie cu mașina prin Europa. Unul din cele mai grele obstacole pe care orice călător român a trebuit să le depășească și asta până recent, în 2005-2007, a fost obținerea vizelor de intrare. Statele occidentale aveau temerile lor nu neapărat nejustificate. Cine obținea viza era un mare norocos, căci ea se dobândea după zeci de ore sau zile întregi de stat la coadă.

Traseul a fost unul sinuos. Întâi au trecut granița româno-sovietică unde au avut de înfruntat încrederea reciprocă între cele două state, mașina fiindu-le atent cercetată de vameșii sovietici. Depășind acest obstacol, s-au îndreptat spre sudul Poloniei, vizitând frumoasa Cracovie. Interesant este că în țările comuniste se practica un troc sui-generis, fapt ce denotă imensele carențe pe care le aveau economiile comuniste din CAER. Românii mergeau în URSS sau în celelalte țări satelit cu încălțăminte sau confecții, care nu se găseau acolo, iar din ele reveneau acasă cu  bunuri de consum (dulciuri, gumă de mestecat, jucării etc.) care nu se găseau în magazinele din RSR. Din Polonia, aventurierul cuplu a trecut în Cehoslovaia, vizitând Praga. Primul șoc civilizațional l-au avut cei doi atunci când au trecut în Austria, prima țară capitalistă vizitată. Dormind prin parcări, căci turistul român de atunci ducea o acută lipsa de fonduri, valuta fiind de-a dreptul o utopie, folosind toatelele împărătești cu care acestea erau și sunt dotate, cei doi s-au bucurat din plin totuși de această șansă. Țintă principala a voiajului a fost Parisul. Pentru a trece în Franța au traversat ordonata Elveție, dârdăind de frig pe malul Lacului Leman. Însă Dacia românească crea senzație pe autostrăzile helvete, căci ea provenea dintr-un alt ev automobilistic, chiar și în 1985 (cel puțin pentru super-dezvoltata Elveție) „Șoferii încetinesc uluiți, pasagerii întorc capul și se uită lung, mult după ce au trecut de noi. Un băiețel de vreo zece ani se zgâiește  pe geamul portierei mai rău ca la zoo, apoi, încă nedumerit asupra identității animalelor ciudate care se târăsc cu mai puțin de o sută de kilometri pe ora pe banda din dreapta șoselei, se cațără pe spătarul canapelei și ne examinează curios prin geamul din spate, strâmbându-se la noi până când automobilul în care se află dispare în depărtări.” În Elveția au tras la niște prieteni care i-au avertizat să nu aibă mari așteptări, căci trăiau într-un cartier muncitoresc. Însă diferența între un cartier muncitoresc în capitalism și unul în comunism, regim care aparținea chipurile clasei muncitoare, era și este uriașă „Totul e curat, elegant, gândit cu grijă. Blocul muncitoresc în capitalismul bazat pe crunta exploatare a muncitorului e cu totul altfel decât cei din orânduirea <al cărei scop e satisfacerea plenară a tuturor nevoilor clasei muncitoare>. Baia, un adevărat ospăț pentru ochi și pentru nas. Flacoane mari și mici, în culori pastelate, arome îmbătătoare, parfumuri fine.” Într-un final, prima parte a aventurii are un happy-end: cei doi români au reușit să ajungă la Paris și, mai mult, să se descurce în infernalul trafic parizan pentru a descoperi adresa unde o prietenă le-a pus la dispoziție locuința ei. Având în vedere lentoarea cu care s-a desfășurat prima parte a voiajului, cei doi au fost nevoiți să ceară prelungirea vizei de călătorie cu încă o lună. Bun prilej pentru a intra în contact cu Ambasada RSR la Paris, înțesată de lucrători ai organelor de Securitate. Asemeni celorlalți români care au ajuns în Occident și familia Colfescu și-a pus chestiunea rămânerii definitive în Vest, însă spre deosebire de marea majoritate a concetățenilor noștri, care au ales să-și încerce șansă în lumea liberă, cei doi au luat greaua hotărâre de a se întoarce acasă. Încărcați cu multe cadouri pentru prieteni sau cutii pe care românii exilați încercau să le transmită rudelor rămase în țară și care sufereau de lipsuri materiale crunte. Simpatic este și cazul unui fost profesor universitar, rămas în Vest, dar care devenise crupier la un cazino, trăind într-un cămin de azilanți și care, chiar fără mari posibilități financiare, tot a reușit să îndese în portbagajul Daciei o mulțime de bunuri alimentare pentru familia lui, căreia regimul nu-i permitea să emigreze. Revenirea în țară s-a făcut prin Ungaria unde încă de atunci se simțeau efectele comunismului – gulaș. Lumea avea ce mânca și bea. Cei doi aventurieri a intrat în lagărul ceaușist pe la Borș și ni se pare interesant faptul că au fost întâmpinați cu aceeași duhoare pestilențială, pe care am constatat-o și noi în 1990, revenind din aceeași Ungarie. Un fel unic de a îi întâmpina pe turiști sau pe curajoșii care se întorceau în închisoare. Lasciate ogni speranza voi chi’entrate , părea a spune întreaga atmosferă deprimantă a vămii RSR.

Finalul cărții prilejuiește autoarei și o reflecție concentrată asupră caracterului românesc peren, am spune „Celebrul fatalism oriental în varianta sa dâmbovițeană, o filosofie de viață întemeiată pe un ansamblu coerent de calități și defecte, creează un exemplar uman simpatic și respingător totodată, peren și fragil, profund și superficial, pe scurt-un paradox viu. Mi-e drag omul asta paradoxal. Și îl detest” 

[1] Silvia Colfescu „Două luni în Europa. Călătorind românește în anii comunismului biruitor” Editura Vremea, București, 2020, ediția a II-a revăzută.

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).