Fiecare poveste este un fel de dare de seamă a autorului ei, este o descriere a procesului lent și interiorizat al izolării, al decuplării de tot ceea ce, din exterior, poate ataca persoana care își caută personajele, care le caută și, imediat ce le identifică, plonjează împreună cu ele în universul paralel al însingurării împreună, al eliminării dublului care poate bruia exercițiul egoist al spunerii poveștii, al fiecărei povești din fiecare poveste. Acesta este un mod de interpretare a curajului scriitorului de a se arunca în aceste lumi, despre inconștiența creativă care facilitează intrarea în aceste universuri care se multiplică și care se transformă pe parcurs în labirinturi fără ieșire.

   Ohara Donovetsky ne spune, ne povestește, ne arată și ne îndrumă pe acest traseu al asumării acestui curaj de a-și ține cărțile și poveștile lor legate una de alta, de a o scoate pe cea prezentă din cea care a fost și de a lăsa loc pentru următoarea, de a lăsa poarta labirintului inspirator deschisă permanent, continuu, vibrând ca acea apă care curge și care, în transparența ei tremurătoare, își lasă culorile să joace toate acele jocuri ale atragerii, ale empatizării și ale înțelegerii împreună.

… E iarăși întuneric în amintire, pesemne un alt episod pe care l-am uitat sau pe care l-am blocat, pentru ca următoarea secvență să fie clară, ca-ntr-un film la care mă uit din sală…

   Puzzle cu pețitoare este o încercare estetică de traducere, de aducere a stării de basm în universul cultural rafinat pe care l-a construit autoarea și pe care îl lasă să se desfășoare pe scena gândită de ea și între decorurile sofisticate concepute și arătate de oglinzile proprii pe care tot ea ni le-a lăsat la dispoziție pentru a vedea. Tot acest concept este acela în care Ohara Donovetsky încarcă fiecare cuvânt cu acea greutate pe care o presupune îndepărtarea oricăror forme de frivolitate sau de ascundere a realității, a lumii reale din care crește fiecare poveste, chiar în pliurile lăsate disponibile de lume, creând conștient această senzație de vivit/non vivit, de cortine vizibile care se transformă în văluri transparente de câte ori este nevoie pentru a păstra contactul dintre lumi și dintre toate senzațiile care le pot traversa.

… Nu te uita în urmă, nu te întoarce, prima regulă de aur…

   În această mare de povești, fiecare interacțiune cu senzorii lor cuceritori se transformă într-un proces sofisticat de manipulare și de ascundere a profanului în sacru, într-o probă a acestei posibilități stranii de inversare, de a folosi măști, de a folosi măști care arată, de fapt, adevăratele chipuri, cele care se ascund dar care spun despre ce ascund.

… Prostii, da` chiar și dac-ar fi adevărat, pe mine chestia-asta nu m-ar ajuta la nimic… 

   Fiecare mască este adevăratul chip, acela în ridurile căruia se ascund umbrele tăcute ale durerii, ale tragediei și ale imposibilității de a mai părăsi căile înguste și constrângătoare impuse de acest labirint.

   Întâlnim mai departe căldura și lumina cu care te trage spre el deșertul, deșertul ca formă de extaz a însingurării și a asumării singurătății, întâlnim ariditatea lui și descoperim, fără să ne dăm seama, procesul de impunere a acelei discipline care ajută supraviețuirea oricărui explorator și admirator al lui, deșertul este prezent aici în toate formele pe care firile umane le pot accepta, în toate formele pe care literatura și senzațiile ei îl pot face cunoscut și care îl pot așeza în fondul necuprins al simțurilor noastre. Ohara Donovetsky ne povestește despre nevoia de deșert, despre obsesia de a traversa fiecare dintre noi deșertul lui, de a ne pune la dispoziția celor mai luminoase zile și a celor mai clare și reci nopți, de a ne lăsa la îndemâna firului nevăzut de nisip care se așază pe epiderma disponibilă la fiecare pas. În filmul Deșertul roșu(Antonioni), film care se desfășoară și aici, în carte, un personaj spune: – N-ai cum să știi frica mea!…, iar Ohara Donovetsky ne spune în fiecare fragment de viață, pe care îl arată în acest puzzle ingenios, cât de greu este să ajungi și cât de greu este să atingi frica celuialt, a celui stăpânit de ea, cât de greu este să faci să se audă frica celui care s-a așezat în tiparele ei.

… Îmi trecuse de multe ori prin minte temerea că nu există femeie pe lume care să nu fi fost, în vreun fel sau altul, atinsă sau amenințată de spectrul unui viol. Nu există traumă mai mare pentru o femeie decât siluirea. Poate doar aceea, anihilatoare, catastrofală, a unui avort…

   Ohara Donovetsky își transformă puzzle-ul într-un catalog al fricilor care prind viață și al celor care reușesc să își găsească și să își facă vizibile antidoturile, să se transforme în borne de care fiecare viață poate să treacă și să le transforme în repere vagi, repere care de-a lungul acestui traseu să poată fi lăsate în urmă. Fiecare experiență avută și auzită se caută una pe alta, se recunosc și devin un singur corp, se transformă în acel corp de cuvinte care are efect de sincopă, de punct mort din care se poate ușor, și în siguranță, merge mai departe. Puterea interioară și descărcarea în cuvintele care devin salvatoare fac aceste procese posibile, fac trecerea între lumi și traversarea lor posibilă, iar din traversarea deșertului personal, de orice culoare ar fi, un  rit de trecere și unul de inițiere, în același timp, din siajul fiecărei experiențe care trebuie să devină un act necesar.

… E tare mirosul ăsta de oud, simți? Am vrut, foarte tare să-ți arăt. Mirosul, culoarea… E o prostie, nu pot, oricât aș încerca să-ți arăt cum e deșertul. Sunt atâtea feluri de deșert că te ia amețeala…

   În Puzzle cu pețitoare lumea reală își arată reperele calde ale orașului prins între nisipurile deșertului: Biblioteca de la Litere, Muzeul Țăranului Român, Grădina Cișmigiu, Centrul Vechi, Horia Bernea, Irina Nicolau. Acestea sunt reperele lumii în care Ohara Donovetsky a găsit sâmburii buni ai poveștilor, este lumea care au fecundat și au făcut vizibilă perenitatea scrisului său. De aici, din fiecare nod care putea să sugrume, să strângă, Ohara Donovetsky a conceput și a construit un nou punct de pornire, a deschis o nouă cale spre evadarea posibilă din sofisticatul și mereu multiplicatul labirint cultural cu care s-a înconjurat și din care privește deșertul imaginat și imaginar ca teritoriu salvator.

… Deșertul vindecă…

   Puzzle cu pețitoare este o cutremurătoare culegere de exorcizări, de extrageri ale răului din corpul și din mintea acaparată de ele, și de transformare a lor în leacurivindecătoare, în poțiuni care transformă trauma în treaptă spre vindecare și spre supraviețuire, pentru ducerea mai departe a vieții cu toate întâmplările formatoare ale ei. Este o parte din trilogia completă a vieții, trilogie care cuprinde Nașterea, Nunta și Moartea, este acea parte care asigură trecerea între cele două maluri ale oricărei existențe pe care personajele magice, închipuite, dar vii, le fac posibile.

… O prezență străină, dar invizibilă, într-o cameră goală, care lasă urma unei palme pe cuvertura de pe pat, o lumină stinsă tocmai în momentul în care lectura ajunge la un pasaj despre diavol, un vis în care se transmite o interdicție, foșnetul unei fâlfâiri de aripi nevăzute pe la ureche…

   Ohara Donovetsky ne prinde cu fire invizibile într-un proces delicat de adopție, de (cu)prindere în ițele care se multiplică permanent și care ne ajută să urcăm  în turnul din care pot fi văzute în întregime poveștile țesute de ea. Lumile ei sunt aproape sau sunt departe, sunt jos sau sunt sus, sunt văzute sau nevăzute, sunt, totodată, fata morgana care ne alimentează cu speranță și care ne ține simțurile treze de-a lungul traversării acestui labirint.

… A fost prima dată când mi-a trecut prin cap că e multă frică la mijloc…

   Puzzle cu pețitoare este covorul zburător care ne ajută să urcăm și să ne bucurăm de reușita unei plutiri purificatoare. Traseul propus nu are capăt, iar povestea și personajele ei se ascund discret în desenul din țesătura lui.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.