Editura Polirom vă oferă un fragment din noul volum al lui György Dragomán, Corul leilor, apărut de curînd în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă.

După ce a publicat cîteva romane importante, iată-l pe Dragomán revenind la proza scurtă, pe care o scrie din adolescenţă. Corul leilor este o selecţie de prima mînă din rodul a nu mai puţin de treisprezece ani de creaţie. Ceea ce insuflă viaţă povestirilor este ritmul lor, protagoniştii învingîndu-şi prin muzică temerile, doliul, suferinţele din dragoste, aleanul. În fiecare frază pulsează muzica, răsună jazzul, baladele latino, heavymetalul barbar sau valsurile nobile şi sentimentale, duduie manelele şi popul coreean, bătăile inimii se amplifică, paşii în alergare bat darabana pe pavajul de piatră. În povestirea ce dă titlul volumului, rîsul bunicului care-şi consolează nepotul face obiectele ce se odihnesc în sertarele comodei să se cutremure, dînd naştere unei polifonii, de parcă toate capetele de leu ce o împodobesc s-ar fi apucat să mîrîie în cor. Lumea este privită din multiple puncte de vedere, iar în povestiri monologhează cînd un băiat sau o fetiţă, cînd o femeie sau un bărbat în toată firea. Fiecare cîntă pe vocea lui, dar toate cîntecele au un izvor comun: pasiunea şi curajul de a fi – precum şi o rafinată, dulce melancolie.

„Acest volum de proză scurtă este cu adevărat o carte a curajului, ce explorează posibilităţile confruntării. În dificila competiţie, protagoniştii sînt susţinuţi de muzică, fie ca solişti, fie ca simple voci din cor. Puterea muzicii îi ajută atît pe ei, cît şi pe cititori să creadă într-un happy-end.” (Bárka)

„Modul ingenios în care György Dragomán foloseşte forma naraţiunii scurte pentru a sonda abisurile psihicului uman este cu adevărat impresionant.” (Süddeutsche Zeitung)

„În noul său volum de proză scurtă, György Dragomán a ales să abordeze lucrurile dintr-o perspectivă ce aparţine îndeobşte copilului. Povestirile sale, uneori cu accente suprarealiste, trimit adesea la muzică şi la istoria României, iar structura frazelor este asemănătoare unor căderi de apă.” (Deutschlandfunk)

„Corul leilor este o carte a iertării, cu un lung şir de păcate şi poveştile din umbra lor, ce le justifică iertarea. E acolo povestea alcoolicului, a cleptomanului, a spărgătorului de bănci, a dependentului de muncă. Povestea omului. A unei lumi în care nu există decît adevăruri fundamentale şi în care toţi caută mîntuirea.” (Perspektíva)

Fragment

„Tanti Ilonka ţine şurubelniţa în unghi ascuţit, îmi spune să trec uşurel lângă ea, dar în așa fel încât să nu las cablul antenei din mână.

Trebuie să mă întind, altfel nu pot să trec prin spatele ei, o ating cu pieptul, simt că s-a dat cu un parfum înecăcios, altul decât cel pe care-l foloseşte de obicei. Zice să apuc şurubelniţa cu mâna liberă, dar cu grijă, să nu se întrerupă contactul.

Apuc şurubelniţa, simt în nări mirosul de parfum amestecat cu cel de naftalină, tivul mânecii costumului ei de lână e deşirat, firele de ţesătură îmi ating pielea.

Stau foarte incomod, cu mâna întinsă și arcuită peste comodă, de parcă aş vrea să îmbrăţişez în acelaşi timp şi televizorul, şi pe tanti Ilonka.

Tanti Ilonka îmi spune că ăsta-i concertul de Anul Nou, se dă în direct tocmai de la Viena, în fiecare an s-a uitat împreună cu nea Virgil şi să aflu eu că nea Virgil ştia să valseze foarte frumos, a fost cel mai bun dansator din tot oraşul, până şi pe cele mai nepricepute fete ştia să le danseze astfel încât să se creadă adevărate dansatoare, ştia cum să le ţină de talie, ştia cum să le conducă în timpul dansului.

Tanti Ilonka se întoarce intr-o parte, se uită la mine, zice că ea o să dea drumul şurubelniţei, s-o ţin eu în continuare frumuşel, cu delicateţe, şi să n-o mişc.

O ţin, tanti Ilonka îi dă drumul, acum o ţin numai eu.

Foarte bine, zice tanti Ilonka, se lasă pe vine, se strecoară pe sub braţul meu, pleacă de lângă mine. Face un pas în spate, o să fie bine, zice ea, să ţin şurubelniţa cum trebuie şi să strâng în palmă cablul antenei, întinde mâna spre butonul rotund din partea de sus a televizorului, îl roteşte la maximum, deodată sonorul se aude foarte puternic, muzica îmi urlă exact în urechi.

Văd în sticla ecranului că tanti Ilonka se duce la unul din fotolii, se prăbuşeşte în el, punctele ce vibrează haotic îi descompun faţa, ameţitoare privelişte, atât de ameţitoare, încât sunt nevoită să închid o clipă ochii.

Muzica e foarte tare, acum se aude extrem de clar, degeaba închid ochii, ecranul continuă să-mi vibreze în ochi, în dosul pleoapelor închise, simt c-o să mă apuce durerea de cap, simt furnicături şi mâncărimi în acelaşi timp, în spate, la ceafă, pe sub pielea de la rădăcina firelor de păr.

Tanti Ilonka deschide gura şi-mi spune ceva, la început nu înţeleg ce anume, muzica îi acoperă vocea, pe urmă totuşi înţeleg cumva, îmi zice despre vals, cum că e cea mai frumoasă muzică, nu poţi să te plictiseşti niciodată de ea, n-are pereche, nimic nu poate fi mai minunat decât un vals.

Deschid ochii, ecranul e tot plin de purici, de aici, din lateral, abia se vede ceva, totuşi disting un arcuş, apoi gâtul unei viori, apoi bagheta dirijorului, câteva instrumente de suflat, orchestra pe scenă, în mijlocul scenei, dirijorul, iarăşi flori, apoi toată sala.

O aud pe tanti Ilonka spunandu-mi că toată viaţa şi-a dorit să meargă la Viena, şi-a dorit să fie acolo la concertul de Anul Nou. Ce minunat ar fi să stai acolo, în sala aia superbă, încărcată de flori, să stai acolo şi să aplauzi.

Exact când spune asta, pe ecran apar imagini cu publicul, sunt arătaţi cei din primul rând, chipul lui tanti Ilonka e proiectat acolo prin reflexie.

Mă uit la ea cum zâmbeşte, aud în urechi cârâituri şi pârâituri în ritm de vals, tam-tam-tam, tam-tam-tam, ştiu că până la sfârşitul concertului o să mă doară nu numai capul, ci şi spatele, şi ambele braţe. Închid ochii, ţin strâns cablul şi şurubelniţa, în spatele meu tanti Ilonka îşi continuă explicaţiile despre vals.”

(Fragment din povestirea Vals, volumul Corul leilor, de György Dragomán, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Polirom, 2020)

---

GYÖRGY DRAGOMÁN este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani. Născut în 1973 la Tîrgu Mureş, s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreună cu familia. A studiat filosofia şi literatura engleză la ELTE, în Budapesta, şi a lucrat la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducînd în acelaşi timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan şi Irvine Welsh. Dragomán a debutat în 2002, cu volumul A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), care a primit premiul Bródy, urmat în 2003 de piesa de teatru Nihil şi în 2005 de romanul A fehér király (Regele alb; Polirom 2008, 2017), care a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry şi Sándor Márai şi a fost tradus în peste 30 de limbi, în present existînd şi un proiect de ecranizare a cărţii în Marea Britanie. În 2011 lui György Dragomán i s-a acordat premiul literar Jan Michalski pentru acelaşi roman. În 2014 prozatorul  a publicat romanul Máglya (Rugul; Polirom, 2015), care s-a bucurat de un succes instantaneu în Ungaria şi a fost preluat de edituri din Statele Unite, Olanda şi Germania, confirmînd valoarea unui autor cu o viziune şi un stil ce au cucerit deja un public larg.