COLECȚIONARUL

30 mai, 2020 de Florin Toma în Eveniment

Universul se sprijină pe absurdități și, fără ele,

mă întreb dacă s-ar mai putea întâmpla ceva pe fața pământului.

Feodor Mihailovici Dostoievski

Dimineață, mi-am amintit perfect.

Avea cam 80×60 cm, neînrămat, era un ulei pe pânză și reprezenta un peisaj pustiu de iarnă destul de nesigură, cu un cer compact pe un fond crème-café-au-lait, cu duct greu și pastă groasă, dar întinsă bine, doar împiedicată ici-colo în zgrunțuri mici cât gămălia de ac. Culoarea asta ocupa mai bine de trei sferturi din tablou – era un fel de test de anduranță, unde e subiectul? despre ce e vorba în acest tablou? în acest tablou este vorba despre, dar nu știu despre ce e vorba în acest tablou… aici, artistul provoacă un fel de astuțioasă frustrație a așteptării privirii într-o stază cert metafizică și, în același timp, recurge la un machiaverlâc, o tergiversare diabolică a exultației, a catharsis-ului, încercând cumva să amâne conflictul vizual, acea gâlceavă superbă dintre imaginar și real, pe care pictura modernă (și aș adăuga: responsabilă!) o dezvoltă cu o fragilocvență (sau, dacă vreți, fragilitatea elocvenței!) insinuant-recurentă… – pentru ca, în fine, în dreapta, în ultimul posibil interval, să apară profilul evanescent, dar ghicind în spate nuanțe zdrențăroase ca niște flăcări de ocru și vermillon, o siluetă trasată simplu, ca o schiță în creion, fără detalii, cu conturul însă tremurat, dublat continuu de o umbră albastră, al cupolei unei biserici imprecise, șovăielnice. Turla, cu câteva ogive unduite ca niște trupuri de balerine, se termina printr-o cruce subțire, abia vizibilă, cu segmente anapoda și insuficiente.

– Dragă, se numește Tăcere, e pictat acum un an și uite, aici, jos, semnătura autorului.

– De unde-i știți titlul?

– Mi l-a spus chiar artistul, care, culmea! s-a întâmplat chiar azi, când l-am cumpărat, s-a întâmplat să fie acolo… Deși, parcă prea era trasă de păr. Ai fi zis că se vorbiseră. Mă rog! Vas`zică, printre sutele de exponate, pictorul nu avea decât o lucrare, un tablou. De ce eu, ieri, l-am ales parcă vrăjit, chiar pe acela, dintre atâtea înghesuite în devălmășie în prăvălia aia de antichități, habar n-am. Nu mă întreba, că nu știu. Dar, în fine, i-am promis anticarului că-l cumpăr. Și l-a luat de pe peretele din fund, undeva, în dreapta sus, l-a dat jos, l-a șters de praf cu un pămătuf de pene moi și l-am rugat să-l pună deoparte. Voi veni mâine, ca să-l achit. Negreșit!

Visul din timpul nopții începuse așa: era o cameră din hotel, aflată la etajul întâi. 102, parcă. Din vagi pricini, întârziasem. Ceilalți meseni îmi spuseseră șoptit: „E sus! Cred că nu s-a simțit bine”. Am urcat pe scara cu balustrada de metal, completată cu o feronerie neagră, complicată, fezandată bine în art déco, având din loc în loc capul unui leu cam de mărimea unui pumn oțelit (de boxer siderurgist?!), aurit, cu fălcile deschise, gata-gata să înghită pe oricine. Privind în jos, peste marginea galben-strălucindă, tocită de atâtea mâini, se zărea holul enorm, cu deskul recepției, flancat de două dintre cele șase coloane de marmură cafenie vrâstată cu vene groase albe și roșii, terminate sus, în marginea luminatorului decorat în vitralii, cu o imitație de doric aurit. Pașii mi se afundau, sufocându-se, în mocheta groasă, de culoare verde cu linii vișinii late pe margini. Pe pereții tapetați în mătase imprimată cu modele florale albastre pe fond argintiu, se întindea aproape elastic o tapiserie scumpă, veche, cvasi-destrămată, lăsând totuși să se ghicească printre ațele atârnânde, parcă ieșind din perete, silueta unei licorne… Dama se împiedicase în timp și căzuse.

Urcam câte două trepte. Eram îngrijorat. Cu toate că, în ochii tuturor, sărbătoritul era savantul faimos cu privirea severă, academicianul solemn cu bicorn, dascălul veșnic cu ochelarii deasupra sprâncenelor, pe fruntea capului său înnobilat de o carură albă ca și halatul, doctorul tăcut, pierdut în gânduri și cu stetoscopul în jurul gâtului, diagnosticianul infailibil, autorul de tratate îngrozitor de maiestuoase, după care învățaseră sute și sute de generații de studenți, șamanul iubit și respectat al familiei, magul cititor în bătăile inimii universale, vrăjitorul sănătății întregii omeniri, vindecătorul tuturor bolilor de pe pământ… et caetera…et caetera, eu, de ceva vreme, eram foarte îngrijorat de sănătatea lui. Pentru că se micea. Se micșora. I se epuizase materialul biologic. M-am întrebat întotdeauna unde oare se pierde materia noastră umană, cum se topește trupul, aproape de capătul intervalului acela magic, în care am încercat să trăim cu Timpul în pace și concubinaj – cum superb spunea un filosof sceptic și nemântuit – ca doi „asasini, eu omorându-l pe el, el omorându-mă pe mine”? Ce se întâmplă fizic, unde dispare masa propriu-zisă de carne, de piele, de oase, de organe… scuamele, celulele, membranele, nucleele, micronii noștri de viață unde, Doamne iartă-mă, se duc?

Unchiul devenise fragil, friabil, casant, de fiecare dată când ne vedeam, eram extrem de prudent, ca în urma unei palme pe ceafa memoriei, aveam grijă să nu-i strâng mâna prea tare, să nu rămân cu ea țăndări în palmă. Părea că nu mai pășea pe pământ, ci levita, plutea ca o pasăre (de fapt, ca să fiu mai exact poetic, ca pana din aripa unei păsări).

Ciocănitul discret s-a înfundat pe loc în ușa groasă de lemn lăcuit în negru strălucitor, sinistră parcă, arcuită sus, deasupra, ca intrarea într-un beci. Mai rău mi-a făcut. Și am lovit și mai tare lemnul. Clanța aurită – de fapt, modelul unui șarpe, al cărui cap pica exact pe podul palmei, probabil pentru ca senzația de repulsie rece să fie și mai intensă, oprind din start orice intenție de a deschide ușa și de a intra nepoftit în încăpere – se lăsă încet în jos. Am răsuflat ușurat, de parcă trecusem o probă. Ușa s-a dat la o parte, lăsând lumina să se verse șuvoaie peste mine, în hol. Mă pofti înăuntru.

– Aaa, ce bucurie-mi faci, dragule! Intră. Te-am așteptat jos…

Camera era mare, tavanul cu grinzi negre lăcuite, pereții în calcio-vecchio, cu reproduceri din arta universală (am zărit în fugă, poftim! ce delicii i se programaseră Unchiului, strălucirile diamantine din Portretul Adelei Bloch Bauer, al lui Klimt, apoi, pe peretele din stânga, deasupra comodei, tot Klimt, Sărutul,văzut pieziș…ce interesant e să vezi tablourile dintr-o parte!). Iar ușile de la balcon, deschise, lăsând chindia să intre și să se bată cu lumina becurilor puternice. Odată, firește, cu vuietul orașului.

– Uite ce cadou mi-am făcut! Da, singur mi-am…

Acum am observat că pe comodă, rezemat de perete, aproape gata-gata să se încalece cu Sărutul lui Klimt, se afla un tablou. Se duse iute, surprinzător de agil și veni cu el lângă mine.

– Azi la prânz l-am căpătat, ha, ha! – și zâmbi șiret.

Își ridică ochelarii lui faimoși, fără ramă, deasupra, pe zăgazul sprâncenelor și își apropie privirea, îndemnându-mă, cu un gest (mai mult o mișcare a ochilor!), să fac la fel.

– Dragă, se numește Tăcere, e pictat acum un an și uite, aici, jos, apleacă-te, semnătura autorului.

– Dar de unde-i știți titlul?

– Mi l-a spus chiar artistul, care, astăzi a ținut să fie prezent, atunci când am plătit lucrarea. Bănui însă că la mijloc a fost un fel de complicitate cu proprietarul, domnul Anagnoste, care, apropo, știi că e mai bătrân ca mine, he, hee?… Vine distinsul academician X, colecționar înrăit de pictură românească, ne cunoaștem, ho, hoo, de 30 de ani, de când am deschis, vine mâine, la 12.30, ca să achite tabloul tău, dragă Sașa, sincer, mi-ar face mare plăcere să vii și să-l cunoști! – cred că așa-i spusese domnul Anagnoste artistului, vorbind de la telefonul demodat, din ebonită neagră, aidoma celui pe care-l avea tante Mélanie, sora cea mai mare a Unchiului, Dumnezeu s-o ierte, primit cadou la nuntă. Mi-am închipuit că era singurul obiect de decor (exceptând măsuța stil, acoperită cu foile dintr-un calendar din 1924 !), din cămăruța fără fereastră și cu pereții încărcați de fotografii în sepia, din spatele anticariatului Trésors du Temps – Antichități, de pe Mărmurari, o fundătură ce se face din Cavafi, imediat după atelierul de sticlărie.

– Dar…altceva! Spuneți-mi, Unchiule, cumva nu vă simțiți bine?

– Nuuu! Da` de unde, dragă… nicio grijă, dușmanii pot să moară liniștiți, sunt, vorba-aia, tare ca fierul, iute ca oțelul! – și se bătu cu palma peste piept. Tuși ușor, apoi, continuă:

– Nici vorbă! Însă, stând acolo, la masă și uitându-mă la ei toți, cum mă gâdilau, mă firitiseau, mă mângâiau, mă-mbăloșeau cu vorbele, mă răsfățau și mă țineau în brațe, parcă aș fi fost ori o icoană, ori un bebeluș, în plus, alcoolul părea că pune stăpânire pe ei din ce în ce mai tare, m-a cuprins așa un val de…hai să-i zic duioșie. Drept care, mi-a scăzut glicemia brusc, parcă aș fi avut nevoie să iau în gură două linguri de miere. Și m-am întrebat: Vas`zică, asta să fie oare liniștea pe care o capătă un pater familias, decanul de vârstă, liderul spiritual și afectiv al unei familii numeroase, patriarhul incontestabil, destul-de-înalt-preafericitul fruntaș al unui neam, deci, asta să fie la schimb cu tihna și împăcarea pe care ți le procură senectutea…asta numai… lingușirea? Și m-am ridicat din capul mesei, toți au sărit ca arși, mi-am scos haina și am pus-o pe spătarul scaunului, apoi, în timp ce mă descheiam la primii trei nasturi ai vestei, le-am spus: „Mă duc sus, să mă-ntind puțintel. Voi continuați!”. Pe loc au sărit fetele, împreună cu vreo doi gineri și trei nepoți, mergem noi, papà, hai, te însoțim, te ajutăm să urci… Nu-i nevoie! Nu vă îngrijorați! – le-am retezat cu palma elanul. Mă descurc. Nu sunt încă neputincios, la vârsta asta, la care…de fapt, o știți, că de-aia v-am și adunat aici! S-au așezat jenați și i-am lăsat să-și vadă mai departe de consum.

– Da, dar, Unchiule, au fost gesturi simple. Sincere. Nu se poate să-i bănuiți de ipocrizie pe cei pe care i-ați invitat să aniverseze, împreună cu dumneavoastră, vârsta unei senectuți, trebuie să recunoașteți, foarte frumoase și lipsite de griji.

– Nuuu. Dar suma lor mi-a făcut rău. Adunarea lor ca într-un mănunchi m-a bulversat. Chiar și excesul de parfum să știi că uneori alungă extazul și lasă loc scârbei. Habar n-am de ce… E un mister. Știu eu de ce eu am patru stenturi, iar tu, niciunul?… Că nu mi te-ai văitat.

– Ce rău îmi pare!

– De ce…că n-ai stenturi, he, hee?

– Nu, Doamne ferește, pentru că n-am fost acolo, ca să…

– Ca să ce?…

– Ca să vă ajut!

– Păi, nu pricepi că am refuzat orice ajutor? Ești turc?

– Aaaa, acum înțeleg!

– Bravo! Așa e, ai ghicit. Da, mi se făcuse un dor nebun de tabloul meu. Sau, ca să mă joc și eu cu vorbele, cum faci tu, aproape vicios de bolnăvicios. Voiam să-l văd de aproape, să-l descopăr, să-l studiez. Nu apucasem să-l despachetez, îl înfășurase domnul Anagnoste în zeci de hârtii de ambalaj lipite cu scotch, de ziceai că mă duc cu el pe avion. Și am reușit. L-am așezat pe comodă, cred că părea destul de pervers, par rapport à Klimt, aflat deasupra. Și, totuși, să știi că, paradoxal, mi s-a părut că au rezonat într-un fel. Într-un fel firește aflat numai în capul meu. Nu mai văzusem Tăcerea, de ieri. Și brusc, după ce mi-am pus, în capul meu și al mesei, întrebarea aia, e drept cam filozofică și pasională, am simțit nevoia, ca o arsură, să revăd tabloul. Cadoul meu pentru mine. Cele două linguri de miere. Era ca o injecție. Simțeam că nu mai aveam adrenalină în corp. Și îmi trebuia un întăritor.

L-a luat apoi și l-a pus pe patul învelit în pilota carelată în alb și albastru, rezemat de cele trei perne una peste alta, însă într-o poziție neglijentă, lăsat un pic într-o parte, din cauza unui pliu al pilotei. În timp ce el s-a așezat pe marginea patului, cu capul plecat, ochii închiși, bărbia-n piept și mâinile în poală. Părea un suveran mâhnit, un monarh căruia îi lipsește împărăția. Roșul zmeuriu al amurgului ce intrase prin ușa de la balcon i se lipise de spatele capului și parcă îi deschisese o rană sângerie la ceafă. Sângele i se scurgea pe umeri, mânjind cămașa albă. În timp ce, în contrast, fața-i părea ca de ceară, sub lumina galbenă a becurilor din tavan. Ce să spun, compoziția insolită se încheia destul de lugubru, cu cele două nuanțe – de roșu purpuriu și de galben arămiu – macerate, amestecate pe paleta unui pictor inexistent și întinse pe suprafața tabloului lăsat șui, într-un peș, pornind parcă, într-o irepresibilă alunecare în jos, până ar fi înghițit cupola bisericii și turla. Cu totul.

M-am așezat pe scaunul din dreapta biroului, lângă ușă. Ușor, încet, discret și fără expunere largă. În așteptare.

L-am mai privit o dată. Așa cum stătea pe marginea patului, cu picioarele încrucișate (își scosese pantofii), Unchiul părea o variantă vie a statuii Gânditorului, cu diferența că nu-și ținea bărbia în palmă și cotul pe genunchi (în plus, era și în ciorapi!). Pe de altă parte, după ce văzusem toate variantele lui Rodin, ar fi fost caraghios, dacă nu jenant, ca să nu spun deprimant, să găsesc o copie a faimoasei lucrări într-o cameră de hotel departe, într-o margine de lume. Exclus! Apoi, Unchiul părea, în realitate, mai degrabă efigia ostenelii, a sfârșelii, a istovirii universale, într-un fără rost cumplit de contagios. La ce i-a folosit oare că a vindecat atâta și atâta lume, din moment ce aceasta, da, lumea – fie luată în întregul ei, fie pe porțiuni, secvențe și popoare – e gata oricând să dispară, să alunece în neant? Într-un neant a cărui progresie n-o poate opri absolut nimeni și nimic, nicio ființă, nicio forță, nicio ocârmuire, niciun tratament. Căci totul e ineluctabil. Totul curge în jos. În prăpastie. Niciodată în sus, fir-ar să fie, în cer. Oare de ce? Poate numai Dumnezeu știe… Cu toate că și acolo, lucrurile nu par atât de sigure.

– Vreți să plec?…

A deschis brusc ochii, a ridicat capul cu privirea către mine – ușor buimacă, e adevărat – ca și cum l-aș fi tras afară cu un otgon din mocirla unui somn vecin de palier cu moartea.

– Nuuuu, nici vorbă, dragul meu… Auzi, știi ce, hai să mergem!

S-a încheiat la vestă, apoi, s-a dus la baie. L-am urmărit prin ușa deschisă cum își aranjează nodul cravatei și își încheie nasturele cămășii, apoi, după ce-și făcu palma căuș sub jetul de apă de la robinet, își umezi buzele și își dădu cu palma udă peste față și peste cele câteva șuvițe de păr, până spre ceafă. Rana dispăruse. Cămașa era curată. Apoi, își puse ochelarii pe care-i lăsase pe marginea chiuvetei. Într-o ultimă clipă, se uită fugar, dar radios, în oglindă. I se păru că trebuie să fie mulțumit. Ba chiar satisfăcut. La urma urmei, nu spunea un mare gânditor că trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit?!

A luat tabloul de pe pat și l-a așezat din nou pe comodă, sub Sărutul lui Klimt. Îl mângâia cu privirea.

– Am încuiat bine ușa, că avem acolo o comoară?! Îndesă cheia cu brelocul triunghiular de plastic în buzunarul drept al vestei. Apoi, am coborât, eu în spatele dânsului, ținându-ne de balustrada de fier cu lei de aur inserați ici-colo.

– La mulți ani, Unchiule!

Abia ajunși jos, în lobby-ul hotelului, s-a oprit și m-a îmbrățișat. În tăcere…

Dimineață, mi-am amintit totul perfect, deși m-am trezit târziu. „Filmul” era impecabil.

Și, cu visul în cap, lipit ireproșabil de meninge, fără nicio bășică, fără nicio bulă de amnezie, am pornit într-o plimbare fără țintă prin oraș. Mi se întâmplă câteodată se deambulez prin urbea mea, fără să-mi dau seama dacă e soare, dacă plouă, dacă e noapte sau e zi, nu bag de seamă anotimpul, nu-mi pasă de nimic, ci merg – uneori grăbit, dar nu știu de ce, alteori agale și lenevos, dar iar nu știu de ce – căci n-am nicio direcție, nu mă îndrept înspre niciun fel de încotro, nu știu unde mă duc, n-am nici cel mai mic scop, nici cea mai vagă intenție (sau proiect, cum i se spune mai nou!). Pur și simplu, merg aiurea. Și călătoria asta poate dura ore întregi, nu-mi dau seama. E un fel de inițiere în absență, de abstragere din concret ce mă transformă într-o elipsă, într-o bulă de aer. Într-o stare volatilă, aflată în balans între posibil și imposibil. Un soi de huța-huța într-un scrânciob fermecat, cu plexul solar făcut harcea-parcea.

Însă, de data asta, am avut o revelație, în timp ce-mi urmăream pașii printr-un al doilea nivel de atenție. Ați băgat de seamă, cred, că avem cu toții două sau trei nivele de control, ca foile unei cepe – cu cât îndepărtăm mai multe, cu atât mirosul devine mai intens – adică, dacă primul e distrat și neatent, poros și eliptic, urmează al doilea, un pic mai vigilent, dar care e posibil să aibă și el ceva scăpări din vedere; ei bine, atunci, ne rămâne un al treilea nivel, ultimul – cel care ne ferește de cel rău și ne ține țintuiți la semafor, de pildă! – cel mai drastic, fără nicio lipsă, nicio eșapare, este necruțător, nu-i scapă nimic, niciun amănunt, privește totul până în adâncul ultimei celule. Brusc, mi-am dat seama că apucătura era doar aparentă. Disfuncția obișnuită nu funcționa(!). Habitudinea se chircise în cochilia ei nevăzută.

Mă îndreptam hotărât către Orașul Vechi.

Era ora prânzului și burta omenetului începea să roadă. Hoarde de amploaiați ai Primăriei buiseră din cavernele birourilor, rupând ușile și se înșiraseră viermuitor, la soare, ca să-și mestece salata de varză crudă cu lămâie. Negustorii puneau ivărul la ușă și cartonul îngălbenit de soare, cu „Vin imediat”, strecurându-se apoi, grăbiți, lipindu-se de ziduri, ca să nu fie văzuți de neveste, înspre birturile cu ușile date de perete. Zarzavagiii, cu gândul la o tuslama precedată de binecuvântatul țoi de tărie, își lăsau țâncii pe rogojini, de caraulă la ciubere și cobilițe, pășind anevoie – parcă se sprijineau în propriile lor umbre, așa erau de istoviți în mațe de poftă – după care, se aruncau cu voluptate în vâltoarea de oameni ce se mișca precum un șarpe uriaș. Căldura moale de sfârșit de mai târnosea văzduhul cu parfumuri romantice de tei. Peste ele, însă, năvăleau ca vandalii fumurile de grătare, acreala de oțet a gogoșarilor, valurile de hamei exalate de berea suspectă, izurile iuți de urină scăpată oriunde, miasmele de varză murată, ascunsă în butoaie, după straturi groase de floare, toate boțind și corcindu-se până la urmă cu dumnezeiasca aromă suavă a teiului. Sfârșind, iremediabil, într-o duhoare încâlcită. Dacă mai adaug și aburii pestilenți ce se ridicau din canalele străvechi, pot spune că era exact clipa în care se plămădea scârba. Dar eu trebuia să fac cumva s-o gonesc, s-o dau afară, s-o expurg. Și să pun în locul ei ceva frumos, calm, lilial, eteric. Așa că, fără să mă opresc, ci din mers, m-am apucat să despletesc cu migală funiile damfurilor învălmășite, pe care le-am dat la o parte și le-am aruncat, până a rămas doar șuvița subțire, delicată, din mirozna florilor de tei. Cu ea strânsă mănunchi în dreptul nasului, ca un bandaj, am pornit mai departe.

Am cotit de câteva ori pe străduțele înguste, pavate cu piatră cubică și mărginite de-o parte și de alta de case negustorești, etajate și cu pestrițe prăvălii la parter, până am ajuns pe Cavafi. Apoi, am intrat în fundătura Mărmurarilor, imediat după atelierul de sticlărie, spațiul magic unde, din suflarea maiștrilor, ieșeau minunății uluitor de fragile. Întotdeauna, când am văzut orice obiect de sticlă, de la o simplă vază până la suprafețele mari de geamuri ale vitrinelor, am fost stupefiat de frumusețea acestui miracol, de inefabilul acestei taine: cum a fost în stare focul să transforme un cristal, adică firul de nisip, într-o peliculă transparentă, subțire și casabilă.

După zece pași, am ajuns la capăt, acolo unde chiar se termina „impasul”. Dădusem, în sfârșit, peste Trésors du Temps – Antichități. Fost anticariat, cu două vitrine, de-o parte și de alta a unei uși impozante, de metal și cu fațada chiar spre Cavafi, de unde se zărea perfect firma vopsită cu verde (scrisul caligrafiat cu galben-auriu era nespus de îngrijit, mare, cu litere de-o șchioapă, ca să-i sară-n ochi și colecționarului interesat, dar și ignorantului gură-cască). Era acum prăvălia dichisită, boierească aproape în comparație cu dughenele locului, al cărei proprietar era domnul Anagnoste.

Știam că aici, odată intrat, eram transferat în alt ev, în alt timp, în altă dimensiune, în altă atmosferă. Acolo aveam să mă purific. Deschizând ușa și pășind înăuntru, intram în tărâmul Frumosului, al Artei. Așadar, îmi îngăduiam liniștit să-mi strâng „bandajul” cu parfum de tei și să-l pun în buzunarul de la piept al jachetei.

– Bună ziua, domnule Anagnoste!…

Mic, fără vârstă, incredibil de mic, dar nu pitic, era doar o statură firavă, neterminată și mirosind a toamnă. Avea pe el un soi de frac hazliu (ai fi zis că doar țilindrul și bastonul îi mai lipseau, ca să-l vezi pe scena unui teatru de subsol, a cărui cortină vișinie, mâncată de molii, era trasă de Vizante, omul bun la toate al stabilimentului și care, ca bonus, mai juca din când în când în parodia Iepurele șchiop, întrucât avusese un accident când avea 5 ani, la pădure: îi trecuse căruța cu lemne peste piciorul drept!). Domnul Anagnoste avea capul mare, cu o coamă de păr cenușiu, total și compact cenușiu, sprâncene groase ca două omizi negre păroase, bine făcute, dacă nu chiar obeze. Fața ruginie avea pielea emaciată, de consistența unui papirus pe care-l putea scoate oricând din lada aceea cu un aer pirateresc de Comoara din Insulă, a lui Stevenson, cam artificială însă, căci, deși modelele erau regulamentare, era bătută cu nestemate, firește, false. Omizile se răbuneau baiaderic pe ramele rotunde, tot negre, ale unor ochelari cu lentila groasă (pe vremea copilăriei mele, se spunea „ca fundul de sifon”!). Ei stăteau ficși, foarte bine, aproape lipiți de globii ușor exoftalmici, urmare a faptului că nu puteau aluneca în jos, din pricina cocoașei cu care pornea de sus nasul cu nări largi, fluturând pe deasupra buzelor vineții și a bărbiei ușor prognatice. Toate acestea îi dădeau aerul banal și modest al unei acvile căreia îi fusese amputat instinctul de răpitor, devenind una foarte cumsecade, domestică și blajină.

– Bună să vă fie inima, tinere domn… dar, iertați un biet bătrân cu memoria mâncată de molii, ne cunoaștem cumva?

– Aaaa, nu, dar dumneavoastră sunteți foarte cunoscut, domnule Anagnoste. Aș îndrăzni să spun cel mai celebru anticar din Orașul Vechi. Sunteți un personaj…

–Mulțumesc… Dar ce vânt vă aduce aici, la mine? Că de cumpărat, nu aveți aerul unui colecționar, nici măcar al unui căutător de chilipiruri… Deși, uitați, am aici o broșă care se pare că a aparținut ducesei de Fleury și pe care aș putea să v-o las la incredibilul preț de…

– Nu, nuuu, mulțumesc… Vă rog! Am intrat doar să mă uit.

Domnul Anagnoste păru dintr-odată rezervat politicos, până la limita de a nu deveni un bătrânel scorțos și ursuz. Drept urmare, se retrase în spatele biroului, tot o piesă de mobilier prețioasă, dar pe care o avea de 25 de ani, pentru că nu ceruse nimeni s-o cumpere, crezând că aparține proprietarului.

Mi-am dus mâinile la spate, important – cunoșteam de multă vreme gestica necesară în fața unei lucrări de artă: mâinile la spate, doi pași înainte, aplecat un pic în față, spre a-ți apropia privirea de obiect, după aceea, un pas în spate, lăsând capul într-o parte, spre a cântări valoarea și cu privirea filtrată printre ochii întredeschiși – și am început să cutreier magazinul. Mă strecuram cu grijă printre statui de tot felul, din lemn, de marmură, din bronz, busturi, capete de copii, apoi, două corpuri de bibliotecă pline cu cărți vechi, săbii, mulaje de ghips, lada cu comori de care aminteam la început, vitrine cu bijuterii, ceasuri de toate mărimile, de la cele de buzunar la pendule uriașe, faianțe, casete, cristaluri, argintării, mici piese de mobilier sau cai din bronz, de toate mărimile… În sfârșit! Dar ceea ce mi-a atras cel mai mult atenția au fost șevaletele pe care stăteau tablouri, unele gata, în schimb, multe altele neterminate, așteptându-și parcă autorul să vină și să le termine.

Simțeam în ceafă ca un burghiu privirea bătrânului care mă urmărea curios. Îmi acordase, cum ar veni, creditul, dar îmi controla la sânge solvabilitatea contului.

– De ce nu sunt terminate? – l-am întrebat, un pic prezumțios, fără să mă întorc imediat spre el. Apoi, am făcut-o. M-a privit atent prin lentilele groase. Ochii îi păreau de broască.

– Pentru că artiștii fie s-au plictisit, fie…hmm! au murit. Iar pe mine m-a interesat exact acest lucru, mă-nțelegi, acest detaliu: ce se întâmplă cu o operă, atunci când rămâne nedesăvârșită sau, cum se spune, în coadă de pește? Ce face ea? Unde se duce? Care e destinul ei?

– Colecționați eșecuri?…

– Aaaa, nuu, nici vorbă. Ceea ce ai văzut dumneata sunt departe de a fi opere ratate, doamne ferește. Numai că, tinere domn, o operă de artă finită are aventura ei, trebuie să recunoști. Istoria artei universale este, de fapt, dacă stăm să ne gândim bine, istoria peripețiilor operelor de artă, dincolo de materialitatea lor. Viața lor de după finisaj. Or, ca o curiozitate, pe mine nu m-a preocupat doar acest aspect, ci și ce se poate întâmpla cu opera de artă care nu a fost terminată. Aceea nefinită. Sau, dacă vrei, mai în glumă, mai în serios, in-finită!

– Am înțeles. Interesant! Cred însă că…

– Și ar mai fi o categorie, dragul meu domn – mă întrerupse – cea neîncepută. Te-ai gândit dumneata vreodată câtă perfecțiune înglobează în ea o operă de artă nenăscută, ci aflată în stadiul de proiect, de gând, de increat?

– Da, dar opera de artă, ca și poezia, de pildă, se naște dintr-o revelație, dintr-o epifanie, domnule Anagnoste. Care apare brusc, ca un fulger, nu beneficiază de nicio pre-vizualizare.

– Corect. Dar perfecțiunea lucrului nefăcut nu poate fi atinsă de nimic, de nicio operă finită, fie ea semnată de cine vrei dumneata, de Leonardo, de Rodin, de Michelangelo sau, nu știu, de Giotto, Sisley ori Monet…

– Vorbiți serios?

– Hmmm – mustăci el, pe sub nasul coroiat, dar inofensiv. Doar pe jumătate! Mă opresc à mi-chemin.

Nici nu mi-am dat seama când a venit lângă mine. Mirosea, cum spuneam, a toamnă, a jilav, a frunze veștede lipite de ploaie pe pietrele caldarâmului. O toamnă legată cu un firicel, ca un șnur aproape insesizabil, de trei miresme împletite strâns, unul de mosc, celălalt de tutun și ultimul, de cafea.

– Acolo ce-i? – am întrebat, arătând spre fundul prăvăliei, încercând astfel să ies de sub vraja acelei complicate afaceri osmice. Prin ușa întredeschisă a unei încăperi, țâșnea un segment de lumină galbenă. O fantă grea, puternică, precum o coloană.

– Aaaa, acolo e biroul meu, o chichineață unde-mi țin actele, acolo e și telefonul și, de asemenea, o harababură de nedescris, o sumedenie de boarfe, resturi, cartoane, hârtii, șasiuri, tablouri deteriorate, scule, iar în spate, o anexă…în fine!…

– Dar acesta…? – și am arătat spre un tablou măricel, așezat jos, în dreapta ușii, sprijinit de perete. M-am apropiat… E voie? Lăsându-mă pe vine, l-am privit cu atenție.

Am ridicat privirea spre bătrân.

– Oricum ar fi, terminat sau neterminat, să știți însă că mie mi se pare extrem de interesant. Atractiv, dacă mă înțelegeți, mă atrage…mă atrage ca un magnet. Realmente, m-a tulburat. E atât de provocator, încât acum, pe loc l-aș înhăța și aș zbughi-o cu el la subțioară!… Glumesc. Dar, pur și simplu m-a devastat.

– L-am coborât de acolo – și arătă spre peretele din dreapta noastră, spre o urmă albă exact cât dimensiunea tabloului. Și l-am pus aici, jos, fiindcă voiam să-l duc în birou și să-l împachetez. Dar ai venit dumneata…

– …Scuzați-mă!

– Aiurea! Fii serios, tinere… Explicația e simplă. A dat o raită azi pe aici, cam înspre prânz, chiar înainte de a veni dumneata, unul dintre cei mai constanți colecționari de pictură contemporană. Academicianul X, profesorul și doctorul celebru, cu care mă știu de 30 de ani, de când am reușit să transform vechiul anticariat în prăvălia asta pe care o vezi. Cu timpul, am devenit aproape prieteni, căci venirile sale, încheiate mai totdeauna cu câte o achiziție trebuie să mărturisesc că mă ajută să mă țin cumva la suprafață; datorită lor, eu supraviețuiesc. Nu vizitei ocazionale a câte unui client ca dumneata, de pildă – te rog să nu te superi, nu mi-aș permite dacă nu mi-ai fi simpatic – care intră aici de curiozitate sau a vreunui hoinar, care, zărind tocmai din Cavafi firma ce-ți cam ia ochii, e adevărat, intră ca să mă întrebe dacă am cumva și closet… pardon de expresie!

– Seriooos? Imposibil… – nu m-am putut abține.

– Ascultă, tinere, ce anume ți se pare neserios din tot ce ți-am spus?… Zău! – se burzului bătrânul – dar tot așa, politicos – și, numaidecât, coama cenușie i se zbârli ca a unui motan în rut.

– Mă scuzați!

– Bon, în fine…tinerețe, haine grele!!…

Privi preț de o secundă, cu ochii săi bulbucați, în tavan, ca să-mi lase timp să înghit ironia. Apoi, împreunându-și palmele, parcă ar fi ținut o prelegere, continuă:

–Este un peisaj foarte reușit al lui Sașa Grünberg, e recent, de anul trecut, Tăcere se numește. Și nu știu, dar i-a plăcut la nebunie domnului profesor, cred că, într-un anume fel, îl reprezintă, nu știu, e simbolul dumnealui, încât a zis: Îl iau! Pe loc. N-a mai tergiversat. Am stabilit prețul, am bătut palma, ca de fiecare dată, într-un acord complet. Și gata, vine mâine, imediat după prânz, ca să-l achite și să-l ia. A zis că e ziua dumnealui de naștere și vrea să-și facă un cadou… Și-a invitat familia la masă la un restaurant și, dincolo de toate atențiile celor apropiați, care-l vor copleși, bineînțeles, dânsul ține morțiș să-și facă singur cadoul care-i place. Bizar, dar crede-mă, frumos! Auzind asta, trebuie să-ți mărturisesc că i-am făcut și eu un rabat de 10%. Cadou și bonus de fidelitate, ha, haaa! În plus, ca să-i fac o surpriză lui dom` profesor, i-am dat telefon lui Sașa, să fie și el prezent mâine, ca invitat la tranzacție. Așa i-am zis: Vine distinsul academician X, colecționar înrăit de pictură românească, ne cunoaștem, ho, hoo, de 30 de ani, de când am deschis prăvălia, vine mâine, la 12.30, ca să achite tabloul tău, dragă Sașa, sincer, mi-ar face mare plăcere să vii și să-l cunn…!

Nu l-am mai lăsat să termine, căci, scuturat parcă de un curent, l-am dat cu brutalitate la o parte și am ieșit în fugă. În urma mea, ușa metalică de la Trésors du Temps – Antichități se trânti violent, făcând să zguduie din țâțâni geamurile vitrinelor.

Afară, pe ulița Mărmurarilor, totul era neschimbat. La fel.

28 aprilie – 2 mai 2020

FLORIN TOMA (scriitor): Nu cu mult timp în urmă, am avut privilegiul de a-mi vedea publicată nuvela „Colecționarul” în prestigioasa revistă culturală „România literară”. Din lipsă de spațiu, însă nu a putut apărea decât un fragment; prima parte. Astăzi, aici, prin bunele oficii ale acestui minunat semndincarte.ro și dorind să satisfac curiozitatea tuturor cititorilor mei, public ÎN ÎNTREGIME nuvela.

Lectură plăcută!

Tagged with: Colecționarul, eveniment, Florin Toma, nuvelă