Ai publicat de curând volumul „Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Karta-Graphic, 2019). Ce te-a determinat să aduni la un loc toate aceste texte? De la ce idee a pornit această carte a ta?

Cartea asta s-a scris singură, cum spun mulți scriitori plini de emfază, ca și cum o carte s-ar putea scrie singură, iar pixul sau stiloul autorului ar fi pe pilot automat! De fapt reunesc în această formă mult mai solidă, recenziile pe care le-am redactat în ultimii 4-5 ani în mod special pentru Revista 22 dar și Timpul din Iași (pe vremea când colaborăm cu această revista). După cum toată lumea știe, în 2018 am sărbătorit Centenarul constituirii Romaniei Mari și chiar dacă la nivelul autorităților acest eveniment a cam fost o povară, de care s-au lepădat așa cum au știut mai bine, în schimb sectorul editorial din România, cu modeste lui resurse, a repus în circulație o paleta largă de mărturii, ale celor care au fost contemporani la incredibilele evenimente din 1918. Unii au luptat pe front și au avut grijă să își noteze diverse aspecte. Având norocul să supraviețuiască, după 1919, și-au publicat amintirile. Alții s-au inspirat din cele trăite pentru a face literatură. O carte are totuși o altă forță decât articolele răspândite prin presă.

Vorbim totuși despre o carte bilanț, care conține aranjat – cronologic dar și metodologic – un întreg material referitor la acest moment istoric. Ce aduci în plus față de – să spunem onest – nu foarte multele publicații despre Centenar?

Nu vorbim despre o cercetare academică ci doar despre o carte de popularizare a acestor experiențe, o invitație la lecturi suplimentare, pentru că reunesc recenziile la nu mai puțin de alte 37 de cărți, 27 se concentrează asupra constituirii României Mari. Restul se dorește o Addenda interesantă, sper, în care am adăugat câteva articole despre cărți care tratează alte aspecte din Primul Război Mondial de pe alte meleaguri, precum Genocidul armean din 1915, mai multe calupuri despre evoluția Războiului Civil Rus, care era cât pe ce să schimbe soarta întregii lumi (ce s-ar fi întâmplat dacă Albii lui Kolceak și Denikin ar fi reușit să cucerească Moscova, s-au aflat la doar 400 de kilometri de capitala rusă), aventurile unui român în Rusia pe cale să se dezintegreze, în 1917 (este vorba de Ion Timuș care s-a împotmolit la Vladivostiok, înainte de a reuși să ajungă în Japonia, țelul sau ultim, civilizație pe care a studiat-o câțiva ani iar la intoarcerea în România interbelică a scris mai multe cărți despre ea) sau experiențe de pe Frontul de Vest (cea a scriitorului german Ernst Junger sau vocile uitate ale combatanților simpli de pe front, voci care la propriu au fost surprinse și înregistrate în cadrul uriașei arhive a Imperial War Museum din Londra- a se vedea și filmul 1917 care apare în zilele astea pe marile ecrane din țară).

Există un capitol care mie mi-a atras atenția – „Din mărturiile contemporanilor la făurirea României Mari” în care vorbești despre alte perspective asupra momentului. De ce sunt  importante aceste unghiuri, cum completează ele un tablou al anului 1918?

Este important pentru că Primul Război Mondială fost totuși primul război total (comparându-l cu cel de al doilea, am putea glumi – cu toate că cei care l-au îndurat nu ar fi făcut-o deloc-punându-i eticheta de război semitotal) afectând în ansamblul său societățile implicate. A fost un șoc uriaș iar pentru societatea romaneassca cu atât mai mult cu cât într-o primă fază am suferit înfrângeri usturătoare, două treimi din țară fiind ocupate. Acum apare arma aeriană care avea să capete un rol esențial în perioada 1939-45. Puțină lume știe că Bucureștiul a fost bombardat serios de germani încă din 1916. De asemenea, în această secțiune am reunit și informații despre soarta Tezaurului Regatului Român, care, după cum bine se știe, a ajuns în Imperiul Țarist, ulterior devenind un obiect de dispută între partea română și cea sovietică, chiar și astăzi existând fricțiuni pe acest subiect. Cartea realizatorului TV Marian Voicu este elocventă în acest sens. Totuși, inițial guvernul țarist a respectat acordul cu partea română, păstrând Tezaurul în condiții foarte bune. Cu câteva zile înainte de lovitură de stat bolșevică, un ofițer superior rus din Moscova avertiza Guvernul Român să-l mute de urgență din Moscova. Amuzant, românii au trimis vreo zece jandarmri în haine civile, înarmați cu pistoale pentru a-l păzi care au ajuns prea târziu! Sunt multe astfel de detalii amuzante în acest volum, rezultatele unor cercetări academice serioase.

Afirmi că „suntem mai divizați că niciodată” – cel puțin așa ne-a găsit anul trecut sărbătorirea Centenarului. Ce a lipsit de fapt românilor, pentru că acest moment să fie cu adevărat onorat așa cum s-ar fi cuvenit?

În 2018 eram extrem de divizați, într-adevăr, mi se părea că ne aflăm la un punct de ruptură. De cotitură. Este bine că lucrurile s-au mai calmat, în urma alegerilor de anul trecut, care au permis unei uriașe tensiuni să se disipeze. Vedeți, acesta este marele avantaj al democrației. Nu cred că am dorit să aflăm cu adevărat ce s-a întâmplat atunci, românii se mulțumesc cu foarte puțin în materie de informație istorică, cred că se plictisesc dacă ar afla mai mult. Ca și cum istoria noastră nu ar fi alcătuită din poveștile de viață ale bunicilor și străbunicilor noștri. Disprețuindu-le, românii de fapt își disprețuiesc și uită bunicii și străbunicii, ceea ce este una din notele lor proaste.

Mai avem nevoie de modele? Este istoria în continuare o lecție?

Fiind istoric, este normal să cred că o bună cunoaștere a istoriei este esențială pentru prezent dar și pentru viitor, mai ales că demonii dictaturii ne dau în mod regulat, ciclic, aș spune, târcoale. De ce nu am sărbătorit cum se cuvine Centenarul? Pentru că eram prea ocupați să luptăm împotriva ultimei tenative de a reinstaura un regim autoritar în România, chiar dacă unul ceva mai soft, mai sofisticat, care încerca să păstreze aparențele, de ochii U.E. Am scăpat (din nou) dar uitând istoria (căci iată, 2018 s-a așezat cuminte pe raftul ei) riscăm să o repetăm. Cine ne garantează că peste 5 ani nu va mai veni un alt mic mafiot local, care să-și impună voința și să deranjeze o țară întreagă? Putem repeta istoria într-o altă formă, pentru că nici istoria nu stă pe loc, nemișcată. După cum se schimbă omenirea, se schimbă și istoria.

Ce ar trebui să preluăm sau să păstrăm din trecut?

După cum bine știți, avem o istorie agitată, poate și pentru că românii sunt latini, plini de energie (atât pozitivă cât și negativă), nu numai pentru că ne-am aflat la răspântia imperiilor, care nu ne-au lăsat în pace să ne construim o țară precum Elveția. Ciudat, dar de trei decenii suntem protejați din toate unghiurile posibile, dar Elveția sau măcar Belgia (cu ea eram comparați în antebelic, Belgia Orientului) tot nu se întrezărește. Totuși, românii de dinainte de 1945 erau mult mai serioși decât cei de acum, orice s-ar spune, se fura mult mai puțin din bugetele locale, se construia trainic (și atât de multe clădiri din acea perioadă o dovedesc fără tăgadă, chiar dacă peste ele au trecut opt- nouă decenii) și, mai ales, nu se polua în halul asta acest minunat cadru natural pe care l-am moștenit de la bunici și străbunici, chiar fără să o merităm. Modeul politic (regat sau republica) nu cred că ar schimbă ceva fundamental în momentul de față, nu ar face diferența. Monarhia nu are rezolva nimic, să fim serioși, nu ar apărea dintr-o dată autostrăzile.

Revin la ideea de model – care este raportul dintre model și elită? Avem acum o elită? Care este condiția necesară sau cum se face diferența dintre elite și restul?

Cum am citit atât de multe cărți despre acea perioada este clar că elită politică ce a făcut posibilă România Mare era de un cu totul alt calibru decât cea de după 1990. S-a scris mult despre acest aspect, dar după patru decenii de comunism și național-comunism, nici nu cred că avea cum și de unde să apară o altă elită politică. Am scris și depre experiența lui Gheorghe Brătianu pe front. El era fiul premierului de atunci, cel mai puternic om din România și totuși a ținut morțiș să fie trimis pe frontul din Moldova în 1917, iar tatăl său nu l-a trimis pe la vreo ambasadă sau legație. Credeți că în momentul de față ar exista un om politic român care, în cazul unui conflict, nu și-ar trimite băiatul la 3.000 de kilometri distanță, în vreun consulat sau misiune specială de strângere a relațiilor cu Vanuatu? Eu nu cred. Brătianu credea în România, în timp ce toți acești oameni politici, care formează actuala elită, nu. Sau nu la nivelul de a face sacrificii personale pentru ea. Din fericire, momentul testului întârzie, și sper să o facă mult timp de acum încolo.

Și dacă ar fi să discutăm despre eroi? – cine ne mai sunt eroii acum? Ce reprezintă, în România actuală, un act de eroism?

Eroi soft, din punctul meu de vedere, au fost toți cei care din 2017 până recent au ieșit în stradă și au protestat împotriva derivelor autoritare ale guvernării socialiste. Cei care au îndurat bătăile, umilințele și gazul jandarmilor în ziua de 10 august 2018 sunt niște eroi, fără îndoială. Faptul că nu s-a ajuns la o represiune adevărată, de tipul celei comuniste din decembrie 1989 ține și de contextul european și internațional în care se află România. Dacă nu eram în UE și NATO, sunt sigur că am fi avut o represiune de tip rusesc, fără nici urmă de milă. Alte mici acte de eroism în România de azi: să citești, să cumperi o carte, să lupți pentru cultura (română) la firul ierbii. Să vorbești corect limba română tot timpul, nu numai cu ocazia nenumăratelor zile națioanele (ale limbii, ale culturii naționale etc.) decretate din pix.