Ai publicat de curând, în cadrul editurii Vremea, un volum despre călătorie – „Liber în Europa. Note de călătorie 2014-2020”, cu interesante ilustrații semnate de Dan Perjovschi. Aceste note au făcut parte inițial dintr-un jurnal la fața locului?

De fiecare dată când am fost într-o călătorie sunt înarmat cu un carnet în care îmi trec diverse informații despre locul respectiv iar odată ajuns acolo îmi notez cât de repede pot ceea ce mă frapează, ideile care-mi vin, dialoguri, sau daca nu se poate atunci, seara când ajung la hotel sau pensiune. Este materia primă din care mi-am extras articolele de călătorie pe care le-am extins în această carte studiind, aducându-mi aminte detalii pe care le-am trecut cu vederea. În plus, atunci când scrii un articol ești constrâns să rezumi la maximum, nu poți face literatură de călătorie.  

Să ne întoarcem în trecut, atunci când nu prea puteai circula liber prin Europa. În copilărie, care  era ideea ta referitoare la a călători?

Cei din generația mea știu foarte bine că a călători înainte de 1989 era o himeră. Bine, trebuie să fim onești, nici după 1990, când în mod legal puteam părăsi țara, nu prea am făcut-o mai bine de un deceniu din motive evidente – aveam nevoie de vize, aveam nevoie de bani…Și câți părinți își permiteau și după 1989 un concediu în străinătate, în condițiile uriașei crize economice care ne-a afectat? Mulți ani ne-am rezumat la concediile pe litoralul românesc. De aceea nici nu aveam termeni de comparație. Eram fericit când ajungeam în campingul de la Neptun, după o călătorie care mi se părea foarte lungă, de opt sau nouă ore. Acum, când străbat aceeași distanță între Câmpina și Constanța în mai puțin de patru, nu pot înțelege de ce mergeam atât de încet. Era aproape o călătorie inițiatică și cea mai lungă pe care o făceam de-a lungul acelui an. Da, mai mult de 350 de kilometri nu parcurgeam. Dar neavând termeni de comparație, vacanța de vară la Marea Neagra era mult așteptată și gustată. Nu numai de mine, ci de sute de mii de șoimi sau pionieri. Nu știu de ce, dar eu nu am prins niciodată o tabără la Năvodari ci numai prin stațiuni periferice, la marginea unor lacuri. Pe de altă parte, când mă uit la copiii mei care sunt atât de greu de impresionat, parcă am nostalgia acelor vremuri când ne mulțumeam cu puțin.

Și personajul tău favorit care era? Phileas Fogg, Corto Matlese, Keraban, Cireșarii…

Cred că mai degrabă am fost influențat de Cireșarii, cam cum s-a întâmplat cu marea majoritate a colegilor mei de generație. Țin mine că neavând telefon mobil și nici tabletă, laptop sau alte gadgeturi, nici măcar opt canale de desene animate, în fiecare iarnă citeam și reciteam seria Cireșarilor. Uneori chiar la lumina lumânărilor. Spre rușinea mea, nu-mi mai aduc aminte multe din peripețiile lor

Adevărata călătorie rămâne cea cu trenul? Ce amintiri ai legate de asta?

Am călătorit foarte mult cu trenul dar mai degrabă în perioada facultății, când făceam naveta între Câmpina și București – unde studiam eu – iar apoi către Sibiu – unde studia prietena mea. Însă înainte de 1989 nu prea am călătorit cu trenul, din simplu motiv că ai mei au avut încă de când eram foarte mic mașină personală. Țin minte că adormeam rapid în interiorul imensei Dacii 1300, uneori chiar eram lăsat în spate, în garaj, să mai dorm, după ce ajungeam acasă. Doar o singură dată am fost obligați să luam trenul de  la Slobozia spre casă, pentru că ni se defectase Skoda cehoslovacă veche de patruzeci de ani (eram între Dacie și Oltcit) și pe care tata, cu toate abilitățile lui mecanice deloc de neglijat, nu a reușit să o repare. Am nimerit într-un compartiment cu niște studenți și studente, care se întorceau de la mare și pe care îi priveam cu o fervoare religioasă – erau studenți,  iar eu eram într-a cincea! Iar unul dintre ei, țin minte, mi-a întins o sticlă de Pepsi, reușise nu știu cum să-și facă o provizie pe litoral. Îți poți da seama?  Gestul mi-a intrat în memorie și va rămâne tot restul vieții. Atât de nebăuți eram. Și era vorba despre Pepsi nu Coca-Cola.

Ce cărți de călătorie te-au influențat de-a lungul timpului?

Am citit cu nesaț cărțile lui Jules Verne dar sincer să fiu nu am crezut niciodată că voi putea ajunge în unele din locurile exotice pe care le-a descris el. Orinoco suna exotic pentru mine dar poate că mi-a influențat dragostea pentru călătoriile pe apă. Țin minte că tata cumpăra cărțile care apăreau înainte de 1989 în cadrul colecției Delfinul…Nu mai țin minte editura. În ultimii zece ani am citit cărțile de călătorie apărute la Editura Polirom în cadrul colecției Hexagon dar și peripețiile unui călător francez cu care suntem contemporani – Sylvain Tesson – despre care am scris în extenso. Bine, eu nu am curajul și nici resursele pentru a pune la cale expediții lungi, exotice, periculoase, mă mulțumesc cu ceea ce strâng din concediile cu familia.

Care este ideea ta despre a călători?

Este interesant cum s-a schimbat viziunea asupra călătoriei. Am mai scris undeva, bunicii noștri nu călătoreau sau nu prea călătoreau, numai cei mai avuți își permiteau să plece din țară.

Aristocrația pleca în vilegiatură, tinerii plecau la studii…

Da, dar 80% din populația României Mari era formată din țărani, să nu uităm, care nu o duceau extraordinar. Eu nu am informații că bunicul meu să se fi dus la Marea Neagră. Străbunicul meu a ieșit din țară doar de două ori, în ambele cazuri purtând uniforma Armatei regale – o dată când a trecut Dunărea în 1913 și a doua oară când a intrat în Austro-Ungaria. A fost luat apoi prizonier de război în Ungaria. După ce s-a întors, sunt sigur că nu a mai ieșit din țară, nici nu cred că s-a dus de doua-trei ori la București. Iar acum, călătorim, călătorim, călătorim…Iar când suntem obligați un an să nu o mai facem este sfârșitul lumii. Dar vom trece și peste această pandemie și ne vom relua peregrinările. Până la urmă, călătoria este una din marile plăceri ale omului. Călătorim și pentru că din 1945 este pace în Europa și chiar și în lume, cu puține excepții.

Călătorim…dar de ce călătorim? Ce idei, dorințe, aspirații, vise ne pun pe drumuri?

Poate că ne luăm revanșa pentru imobilitatea bunicilor noștri. Lăsând la o parte curiozitatea tipic omenească, trebuie să recunoaștem că și situația economică a României a cunoscut o constantă ameliorare. Citeam zilele trecute că la nivel de consum am depășit Grecia, Croația, Bulgaria și ne apropiem de Polonia și Cehia. Pai, e ceva! Călătorim pentru că România nu a fost niciodată mai bogată ca acum și…ne permitem mai mult decât părinții noștri. Atenție, spun că e mai bogată nu neapărat bine administrată, justă, educată, cultă…mă rog, om fi bogați dar la nivel de cumpărare a acestor mici obiecte cu coperte suntem repetenții Europei.

Vorbind despre Europa, despre ce țări scrii în volum?

Mă refer la cele pe unde am trecut din 2014 încoace: Italia, San Marino, Slovenia, Austria, Ungaria, Anglia, Bulgaria și, desigur, marea noastra iubire, Grecia. Într-o altă carte mi-am descris cele 3 călătorii în Irlanda și Scoția pe care nu le-am mai reluat aici.

Ce te-a impresionat în fiecare țară în mod deosebit? Și, mai ales, imaginea ta despre aceste țări – din literatură, filme, vederi – se suprapunea cu realitatea văzută?

Fiecare țară are farmecul său și oricum nu am trecut prin foarte multe. Europa este minunată și pentru că există acest mozaic etnic, lingvistic, cultural pe care-l poți descoperi destul de ușor. Nu există uniformitatea unor spații uriașe cum sunt cel american, rus sau chinez. De aceea eu pur și simplu nu-i pot înțelege pe cei care plătesc sume exorbitante pentru a ajunge în tot felul de insule exotice, pentru a poza și a se lăuda pe Facebook sau la emisiuni, dar ei nu au văzut Oslo sau Salamanca. Dar aceasta spune multe și despre cei care fac astfel de alegeri. Îmi pare rău că nu am revăzut Geneva, mi-ar fi plăcut să o observ  după două decenii, având în vedere că am studiat și trăit doi ani acolo, dar poate că e mai bine, ar fi fost prea emoționant și dureros. Italia te impresionează prin arhitectura sa și mie îmi plac mai ales micile orașe, unde poți să respiri în voie, unde dai colțul și regăsești o catedrală din 1311 de exemplu. În toată peninsula pulsează istoria și nu îți ajunge nici măcar o viața să o descoperi chiar dacă este cam scumpă pentru buzunarele noastre. Cel mai puțin impresionat am fost de bucățile de Anglia văzute. Sunt subiectiv, evident dar am văzut Anglia în 2017 la scurt timp după referendum și rezultatul lui nu are cum să nu rănească orgoliul europenilor. Capitala Sloveniei este minunată. Viena, atât de prietenoasă cu cel care trăiește între zidurile sale, un oraș cum sunt puține în Europa, un oraș gândit! Am revenit de mai multe ori în Grecia din multe motive – plaje, prețuri accesibile, apropierea geografică, oameni primitori care știu să facă turism. De turism și depind. Până și bulgarii sunt mult mai experimentați decât noi și știu să te fidelizeze, chiar dacă țara este în mod clar sub România la nivel de dezvoltare. Bine, Bulgaria a fost și este mult mai săracă la nivel de resurse decât România.

Ai inserat și călătoriile din Romania în aceasta carte…

Da, este vorba despre călătoriile din acest an atât de problematic, în care nu am mai putut ajunge în Evia (sau Eubeea) și a trebuit să stăm în jurul casei. Până la urmă și România face parte din Europa, nu? Cum iubim munții, am schițat și câteva reportaje despre peripețiile din Munții Bucegi, Ciucaș, Baiului, Retezat. În nici un alt an nu mai fost pe mai mulți munți ca în 2020. Multe cadre sunt din Transilvania dar oare nu este această provincie cea mai ofertantă din punct de vedere turistic dintre toate?

S-a schimbat și termenul – de la de fostă tabără/excursie la actual concediu/vacanță…Nu mai spune nimeni acum că pleacă într-o călătorie…

Poate pentru că sună prea banal dar uite că nici termen englezesc nu prea avem pentru a fi mai interesanți. Nu se spune plec în hollidays sau iau o trip (de la taking a trip) măcar de aceste barbarism suntem deocamdată scutiți. Era mai frumos în secolul al XIX când făceam un voiagiu de plăcere. Se voaiaja…

Există vreun obiect fără de care nu pleci în călătorie?

Cum am și scris în carte, am mereu un carnet de călătorie în care îmi trec de acasă anumite informații, nume de hoteluri, distanțe, muzee, informații despre cât costă taxele de autostradă etc. și asta pentru ca sunt de formație veche și nu am deloc încredere în telefon. În rest, am asupra mea aceleași obiecte pe care le are orice alt călător. Îmi mai place să am bancnote în portofel, nu mă bazez din nou doar pe card. Îmi place să simt banul adevărat, real, studiez monedele care mi se dau drept rest și mă minunez că în zona euro dar și în Marea Britanie ele au valoare, în timp ce la noi sunt inutile.

Și cum te pregătești de plecare? Ai vreun ritual? Consulți rutele, hărțile, cataloagele cu obiective turistice?

Consult hărțile, îmi cumpăr dinainte un ghid despre țara respectivă, asta dacă nu cumva deja îl am, cum este cazul Greciei. Rezerv camerele de hotel dinainte pentru că nu mai suport călătoriile organizate. Nu-mi place să călătoresc cu grupul ci doar de capul meu, iar autovehiculul îți oferă o libertate incredibilă. Îmi place și să șofez. Nu credea tatăl meu că voi ajunge să conduc mii și mii de kilometri, nu mă vedea capabil. Nici nu mai știu când am fost ultima oară într-o excursie cu grupul, cu toate că este mult mai comod, practic nu ai nici o responsabilitate, ești ca un sac de cartofi mutat de ghid de colo colo. Mănânci când și unde ți se spune, vizitezi ce e trecut în program. Respecți programul. Cobori seara la cină etc. O de-responsabilizare majoră a individului care nu e de mine. În plus, fiind antisocial, nici nu suport discuțiile despre nimic cu străinii. De aceea în cartea mea redau și discuții pe care le-am avut cu greci, cu  englezi, cu italieni, cu maghiari, cu frații noștri bulgarii. Adică ai posibilitatea de a intra în contact direct cu mozaicul etnic european. De pomină pentru copiii mei rămâne o fază când pe o plajă din Italia am început să negociez ceva cu un italian chiar în italiană, pentru ca apoi, după ce m-am încurcat să o dau pe engleză, sfârșind, evident în franceză!

Care este următoarea țară pe care o vei vizita? – firește, atunci când se va putea călători în siguranță….

Eu sper ca măcar la vară să ne putem relua călătoriile elene. Mai am atât de multe insule de descoperit! Iar după doi ani de post, cred că ni se vor părea și mai minunate. Însă studiez posibilitatea de a-mi cumpăra un caiac de două persoane (până și aceste mici ambarcațiuni au devenit destul de accesibile) și de a-l transporta în Grecia. Va fi o adevărată aventura.