Peste jumătate de secol de istorie a Rusiei e panoramată în acest roman vast, bogat în evenimente, în care evoluează doctorul Kukoțki și familia sa. Dincolo de inefabilul dar al povestitului etalat cu strălucire de Ludmila Ulițkaia, importante sunt problemele etice – mai ales raportul dintre știință și religie –, dezbătute firesc, așa cum de altfel apar în toată proza sa.

Tânărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nici o știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relații sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție. Anii trec, istoria năvălește peste noua familie, și o vorbă aruncată fără voie creează falii adânci între membrii ei, punând în mișcare o spirală tragică, cu accente de realism magic. 

„Cazul doctorului Kukoțki este saga unei generații și o explorare îndrăzneață a memoriei, medicinei, eticii, misticismului și iubirii.“ – Foreword Reviews

„Ulițkaia a reușit să împletească organic țesătura tradițională a unui roman de familie, cu relațiile dintre generații, iubiri, drame și tragedii, dintr-o perspectivă modernă conform căreia corpul femeii devine o  metaforă filozofică universală.“ – Sovremennaia russkaia literatura

„Un roman amplu plin de pasiune care, îmbinând realismul precis cu incursiunile metafizice, vă va captiva și delecta.“ – Publishers Weekly

„Ludmila Ulițkaia este un Tolstoi al secolului XXI.“ –  Russia Beyond

Pavel Kukoțki, eminent medic ginecolog, cu un dar aproape supranatural pentru diagnosticare, asistă la dramele provocate de interzicerea avorturilor de către Stalin în 1936 și pornește o campanie intensă pentru a schimba această lege. O replică iscată din convingerea că întreruperea de sarcină trebuie permisă în anumite cazuri, aruncată în timpul unei discuții aprinse, distruge relația de dragoste aproape ireală pe care o are cu soția lui. Din clipa aceea, viața din casa lor, atât de armonioasă până atunci, începe să se destrame, iar destinele membrilor familiei ies de pe făgașurile previzibile. Pe fundalul unei istorii tumultuoase de peste jumătate de secol – arestări și deportări, sfârșitul epocii staliniste, dezghețul, boema moscovită a euforicilor ani ’60 – se pun în discuție valori umane și eterne întrebări despre dragoste și indiferență, iertare și moralitate, înțelegere reciprocă și alegeri personale, într-o narațiune care te ține în plasa ei de la prima până la ultima frază.

Fragment

Toma se purta în familia Kukoţki exact ca un copil adoptat. Preţuia mult bunurile vieţii îndestulate, picate din cer, îi era frică să nu le piardă şi se străduia să fie acceptată cu plăcere şi să se arate utilă. Dar i se simţea linguşirea în apucături, atenuată însă de adoraţia ei pentru Pavel Alekseevici. De Taniecika era sincer încântată, doar de Elena Gheorghievna se temea, nici ea nu ştia de ce.

Relaţia ei cu Vasilisa era mult mai complicată. Pe de o parte, Vasilisa nu era de neam boieresc, întocmai ca Toma, pe de altă parte, îi cunoştea fetei până şi gândul, chiar şi felul cum o privea prin ochelarii legaţi cu sfoară nu era chiar plăcut, ca şi cum ar fi ştiut despre ea un lucru ţinut secret şi foarte urât. Şi cu toate astea, exista o legătură specială între servitoarea bătrână şi orfana adoptată, care o determina pe Vasilisa să încerce în mod greşit să facă din Toma urmaşa ei nu numai în rezolvarea treburilor gospodăriei, ci şi în toate cele ce ţineau de viaţa ei sufletească. Dacă la început fata, ascultătoare, învăţase primele rugăciuni importante, ascultase somnoroasă predicile confuze ale Vasilisei, când s‑a apropiat de cincisprezece ani, a început s‑o evite, dându‑şi seama că nu are nevoie de comorile ei ascunse, lăsându‑se îndrumată numai de Tania, care îşi făcea de lucru cu cărţile tatălui, o lua cu ea la film, la teatru, la concerte. Mergeau peste tot nu nu­mai de dragul culturii, ci şi de dragul băieţilor, participanţi la excursiile lor, fapt care o emoţiona grozav pe Toma.

Nu era un rol de invidiat să fie mereu în preajma Taniei, dar ea nu simţea nevoia să aibă un curtezan, ci îi convenea de minune să fie în compania tinerilor, indiferent unde se duceau. Pe cât de mult îi plăcuseră sendvişurile fără număr, unse cu unt şi presărate cu zahăr, periuţa de dinţi şi cămaşa de noapte, tot pe atât se bucura acum, când băieţii le cumpărau bilete, le duceau la bufet şi le tratau cu limonadă şi prăjituri…

Băieţilor nu le trecea prin gând să‑i ascundă că o socoteau un adaos obligatoriu pe lângă Tania, când le însoţeau cu alai sărbătoresc în plimbările lor, şi Toma nu se supăra: nu avea nevoie de nici unul dintre ei, dar toţi la un loc erau dovada că ea ocupa o poziţie bună în societate, de vreme ce mergea cu ei şi la teatrul Bolşoi, şi la Malîi, şi la Hudojestvennîi, ba o mai tratau şi pe gratis…

Printre tinerii atraşi de voioşia fără fasoane şi frumuseţea accesibilă a Taniei, fata cu părul buclat, cei mai statornici şi devotaţi prieteni erau fraţii Goldberg, care se lipiseră de ea din iarna groaznică a anului 1953, când apăruseră în casa lui Pavel Ale­kseevici şi fuseseră hrăniţi suplimentar. De fapt, asigurarea suplimentului de hrană nu se mai întrerupsese de atunci: mama lor murise la scurt timp după eliberarea lui Ilia Iosifovici din închisoare, şi bătrânul genetician, după ce îndurase cu stoicism ultimul arest şi nu semnase nici o hârtie cu vreun denunţ mincinos, fusese crunt lovit de moartea soţiei sale, femeie în vârstă de patruzeci de ani.

Ajunsese o ruină de om, arăta scheletic, cum erau cei din lagăr. Îl salva numai munca împovărătoare, muncea fără măsură. Făcea recenzii peste recenzii în revistele ştiinţifice, oriunde era acceptat, şi îşi scria cartea despre genialitate. Nici în casă nu mai era de trăit, schimba des slujnicele, una fura, alta se îmbăta. Pe a treia, o evreică isteaţă, care venea de trei ori pe săptămână, o suspecta că era agentă KGB. Într‑un cuvânt, pârjoalele cu cartofi prăjiţi, mâncarea preferată în familia Goldberg, fie nu existau, fie erau otrăvite cu veninul suspiciunii, care nu punea viaţa în pericol, dar era greu de înghiţit.

Şi din nou, pentru nu ştiu a câta oară, Vasilisa, femeie perspicace, fu prima care observă că Tania era un concurent serios la pârjoale, gândindu‑se că lucrurile trebuiau lămurite în privinţa celor doi tineri: de ce prinseseră năravul să vină în fiecare duminică, şi‑n plus, o dată, de două ori în zilele lucrătoare…

Fraţii Goldberg semănau ca două picături de apă, nu‑i puteai deosebi, dar se vedea cât de colo că Tania îl prefera pe cel care era medic. În serile de duminică rămâneau de la prânz până la masa de seară, şi Vitali, entuziasmat de medicină, turna gaz peste foc povestind despre cât de pasionant şi complex era studiul medicinei, cât de atrăgătoare era anatomia şi câte taine ascundea fiziologia… Ghenadi, fratele lui, orientat mai mult spre partea fizică, se mulţumea să asculte pasiv discuţia aprinsă, tăcea şi, din când în când, răspundea la întrebările confuze ale Tomei, convinsă că era cinstit ca Ghenia să‑i aparţină ei…

Când fetele terminară clasa a noua, părinţii hotărâră să le trimită la staţiunea balneară de la Ialta. Pavel Alekseevici plănuia să‑şi însoţească familia, dar, în ultimul moment, îi strică planul invitaţia neaşteptată şi onorantă de a pleca în delegaţie în Elveţia, la conferinţa dedicată problemei sterilităţii. Îşi zise în sinea lui că tocmai Elveţia, ţară foarte bogată, era interesată de temă, şi nu China, Asia, Africa… Acceptă să plece la Zürich, şi‑i propuse Vasilisei să se ducă în locul lui la Ialta. Ea se împotrivi o vreme, chiar se certă puţin cu Elena, dar se înduplecă până la urmă, cu condiţia s‑o lase să se ducă trei zile în treburile ei. Şi se duse…

Din cauza cererii ei neprevăzute, întârziară cu douăzeci şi patru de ore plecarea la termenul stabilit, Vasilisa nevenind la timp. Asta n‑o împiedică să exclame entuziasmată, în toate cele douăzeci şi trei de zile rămase, că i‑a dat Dumnezeu să şi le petreacă la ţărmul Mării Negre.

Văzură marea pentru prima oară. Fiecare în felul ei. Vasilisa avu dovada atotputerniciei şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Munţii îi produseră o impresie şi mai puternică, dar şi munţii, şi marea îi stârniră admiraţia pentru Creatorul care făcuse toate minunăţiile astea. Deloc plângăcioasă şi rece din fire, îşi ştergea mereu cu batista boţită lacrimile, şi ocupaţia ei principală – în lipsa gătitului, spălatului, curăţeniei – era să şadă nemişcată pe terasă, întoarsă cu faţa spre munţi, cu ochii ţintă la ei, de parcă dincolo de munţi mai erau şi alţii, văzuţi numai de ea… Din când în când, căzută în extaz, bolborosea ceva, şi Elena, cunoscându‑i de multă vreme repertoriul rugăciunilor, reuşea să desluşească crâmpeie din psalmi, dintre care Vasilisa ştia temeinic psalmul 50, în rest, doar bucăţi, frânturi, fraze disparate, dar reuşea să le înşire pe toate alcătuind o litanie bolborosită cu însufleţire… Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată‑Te şi acolo… Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca… … Din gura copiilor şi a celor ce sug la ţâţă, Ţi‑ai scos o întăritură de apărare… … Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate… … El a zis şi a pus să sufle furtuna…^[1]

La sanatoriu mâncarea era din abundenţă, lucru jignitor pentru Vasilisa, şi, neputând să se obişnuiască cu belşugul, refuza să vină la micul dejun şi la prânz, apărea numai la cină. Îşi ocupa locul la masa aşezată separat, special pentru ele, şi se amuza văzând forfota celor care serveau. Chelnerii îi aşezau mâncarea în faţă, o întrebau de ce n‑a venit la prânz şi dacă puteau să‑i aducă ceva în plus… Simţea o adevărată satisfacţie, dar era oarecum deranjată, fiindcă în mintea ei puţină, dar cu idei fixe, ştia bine că dacă unii aveau de toate cu vârf şi îndesat, alţii duceau lipsa lor. Şi‑n sufletul ei de creştină îi era ruşine, în pofida luxului din sanatoriu. Până la urmă îi mărturisi Elenei că dacă aşa va fi în rai, îi va trebui alt loc mai potrivit, fiindcă îi e jenă.

Toma nu avea nici o jenă, se simţea foarte bine. Se bucura împreună cu Tania de soare şi de mare, vesele precum căţeii, fără griji, se împroşcau cu apă, înotau, se bronzau. Între timp, descoperiră că Tania se bucura de mare succes la tineri şi la mai puţin tineri – de la vânzătorii din piaţă, unde dădeau o fugă din când în când ca să cumpere un produs exotic cum era brânza de casă, dulceaţa caucaziană lipicioasă sau smocul de iarbă necunoscută, până la tinerii căpitani veniţi la odihnă la sanatoriul militar.

Seara fetele plecau la dans – în clădirea unde se găsea cantina sau pe chei. Tania dansa, Toma stătea pe scaun lângă perete sau aştepta în picioare, dacă nu erau scaune, în compania a două‑trei domnişoare care nu aveau succes la băieţi. Venea la dans de dragul Taniei, dacă ar fi fost după ea, nu s‑ar fi dus să îndure plic­tiseala asta ruşinoasă. Era oarecum surprinsă că Tania, fată deş­teaptă, găseşte frumos ritmul rapid al foxtrotului sau cel lent al tangoului.

La unsprezece seara, Elena Gheorghievna le descoperea pe ringul de dans şi le lua la culcare. Câteodată Tania reuşea să‑i dea întâlnire vreunui dansator sprinten, pleca la miezul nopţii, ieşind anevoie pe fereastră. Aveau două camere, şi fetele ocupau camera fără terasă.

Elena, credulă, părea să nu fie pregătită pentru stratagemele fiicei sale şi nu urmărea s‑o surprindă în aventurile nocturne. Primele sărutări nu‑i lăsară Taniei o impresie prea puternică, pu­ţeau a săpun de ras prost, a apă de colonie Chypre cu un miros de neuitat, a vacs pentru cizme, şi semănau cu nişte operaţiuni militare. O pufnea râsul, şi tinerii, intimidaţi oricum de farmecul ei copilăresc, se retrăgeau supăraţi. Într‑un cuvânt, Tania nu se alese din călătoria în sud cu nici o aventură romantică.

În schimb, Toma îşi află în Crimeea iubirea adâncă, pe viaţă. În excursia la Grădina Botanică Nikitski o cuprinse fericirea: se îndrăgosti de botanică, aşa cum fetele se îndrăgostesc de prinţi. Asta se întâmplă chiar la sfârşitul sejurului, cu două zile înainte de plecare. Pe drum avură parte de ghinioane – pană la autobuz, reparaţia dură o veşnicie, vremea se strică, şi, cu toate că nu începu ploaia, soarele păli în miezul zilei şi luciul sclipitor care împodobea ţărmul sudic îşi pierdu strălucirea.

La intrarea în Grădina Botanică trebuiră să aştepte ghidul, care, din cauză că întârziaseră, plecase în treburile lui. Aşteptau în picioare lângă placa de bronz înnegrită, pe care stătea scris că „Grădina Botanică a fost înfiinţată în anul 1812 de H.H. Steven, cu studii la Academia de Medicină din Sankt‑Petersburg…“ Nu avea cine să le spună că Hristian Hristianovici Steven nu era un necunoscut, era prietenul apropiat al lui Nikita Avdeevici Kukoţki, strămoşul lui Pavel Alekseevici, că bazele acestei instituţii a statului au fost puse în vremea primei lor călătorii în Caucaz, în 1808, că nu o dată Nikita Avdeevici şi‑a vizitat prietenul aici, în Crimeea, că au făcut împreună excursii minunate de multe zile în Crimeea profundă, şi că dintre cele şapte mii de plante din ierbarul voluminos cu flora din gubernia Taurida multe exemplare au fost culese chiar de Kukoţki…

Apăru în sfârşit ghidul, un bărbat gras, într‑o rubaşcă ucraineană brodată, cu ochelari cu rame aurii, aducând cu Nikita Hruşciov în ipostaza sa de om blajin, şi le conduse pe aleea umbroasă. Aerul era rece, plin de mister. Ghidul le povesti despre bogăţia florei din Crimeea, despre plantele care trăiau numai în locurile acelea, despre vechile mituri…

Toma crescuse la oraş, ura satul din motive personale, se poate spune. În copilărie, îşi petrecuse lunile de vară la ţară, dar nu luase în seamă nimic din ce avea legătură cu natura, locurile i se păreau banale, supărător de mizere. Din experienţa ei, pădurea, câmpul, eleşteul, toate la un loc, erau legate de munca grea: o trimiteau în pădure să culeagă fructe pentru vânzare, la câmp – să ajute la strânsul recoltei, la râu – să spele rufele. În Grădina Botanică natura era dezinteresată, nu‑i cerea să se spetească muncind. Chiar şi marea, nu trebuia să care apa sărată cu găleata de la poalele muntelui, era făcută numai pentru bucuria înotului şi a scufundărilor. Toma mângâia pe ascuns frunzele arbuştilor care străjuiau aleile, pe cele lucioase, pe cele groase, pe cele subţiri ca hârtia veche, pe cele zgrunţuroase şi pe cele cu vârfurile ascuţite ca acele, şi degetele îi furnicau atinse de o bucurie nemaiîntâlnită. Lipsită de alintări în vremea prunciei, de mângâieri iubitoare în copilărie, având acum asigurate toate cele necesare, era la fel de lipsită de dezmierdări drăgăstoase cum fusese şi înainte, ori fără dragoste toate fiinţele suferă, se chinuiesc, îi duc dorul… Poate că asta era o explicaţie şi pentru faptul că era mică de statură, era dificil să crească fără dragoste, fără nu ştiu care vitamină specială…

Ghidul care semăna cu Hruşciov avea o voce fermecătoare, şi toate câte le spunea erau adevărate poveşti.

— Uitaţi‑vă la salcâm, arătă el la copacul mic în plină creştere, având o culoare galbenă plăcută. E unul dintre copacii renumiţi. Zeiţa egipteană Hathor, Vaca slăvită, născătoare a soa­relui şi a stelelor în credinţa vechilor egipteni, lua şi chipul salcâmului, copacul vieţii şi al morţii. Salcâmul era oracolul uneia dintre zeiţele fertilităţii în antica Asie, şi chiar vechii evrei, care respingeau adoraţia idolilor, erau seduşi de trăinicia salcâmului – îl numeau sitim şi încă din vremurile străvechi făceau din el chivotul legământului…

Din toată povestea Toma înţelese doar cuvântul „vacă“. Res­tul îi era inaccesibil, dar simţea că e ceva grozav. Fiecare copac, fiecare tufă şi chiar cea mai mică floare aveau nume străin, aveau istoria şi geografia lor şi, lucru uimitor, aveau o legendă care le atesta existenţa. Pe când ea, Tamara Polosuhina, nu avea nimic asemănător şi chiar în comparaţie cu bradul sau cu muşeţelul, nu însemna nimic…

Şi mai simţi – nu avea idei bine închegate, doar senzaţii asezonate cu câte un gând – că plantele îi câştigaseră simpatia, ea fiindu‑le egală în neînsemnătate.

„Cu siguranţă că printre ele este una exact ca mine… Dacă aş vedea‑o, aş recunoaşte‑o imediat“, îşi zise Toma atingând din mers un rododendron şi un cimişir…

Tania nu se potrivea cu Toma la felul cum gândea sau simţea, şi dacă cumva se potriveau, asta se datora Tomei, care ştia să fie pe aceeaşi lungime de undă cu ea. De data asta fură gând la gând: dacă aş fi plantă, care anume aş fi?

Din banii de buzunar pe care Tania îi cheltuia imediat, fără chibzuinţă, în vreme ce Toma ţinea cu dinţii de ei, Toma îşi cum­pără de la chioşcul aflat la intrarea în Grădina Botanică două serii de ilustrate cu plante din partea locului şi specii mediteraneene, şi o carte plictisitoare, Flora din Crimeea.

Alegerea profesiei potrivite pentru Toma, care îi preocupa pe Elena Gheorghievna şi pe Pavel Alekseevici, Vasilisa socotind că e cât se poate de clar că fata îi va călca pe urme, fu hotărâtă în acea zi.

Aveau în faţă un an întreg, urma clasa a zecea, aşa că timp era berechet ca să stabilească detaliile, să se pregătească pentru examene. Tania se orientă spre Facultatea de Biologie, spre surprinderea lui Pavel Alekseevici, care nu concepea ca fiica lui să urmeze o altă cale decât cea a medicinei. Tania tot bălmăjea ceva despre activitatea nervoasă superioară, despre conştiinţă – fuseseră deja traduse cărţile americane ştiinţifico‑fantastice, şi fraţii Goldberg o aprovizionau asiduu cu ele. Era mult mai romantic, mai mult decât romantic în comparaţie cu rutina practicii medicale zilnice. Pavel Alekseevici o duse pe Toma la Academia Timiriazev, unde îi fură arătate câmpurile experimentale cu porumb şi laboratorul cu seminţele de soia. Fata rămase impresionată de laboratorul cu climă artificială şi de serele cu plante din sud, restul îi aminti de viaţa plictisitoare din colhoz, de asolamente, de înjurăturile oamenilor din conducere şi de urâtul vieţii la ţară. La întoarcere, îi zise lui Pavel Alekseevici că nu i‑a prea plăcut ce văzuse la Academie şi că ar vrea un loc unde sunt îngrijite plantele din sud. Pavel Alekseevici încercă să‑i explice că după ce va primi învăţătura necesară, va putea lucra la Grădina Botanică sau la Institutul de Plante Medicinale, sau în altă parte, dar Toma tăcu neînduplecată: nu înţelegea de ce trebuia neapărat să studieze, dacă putea şi fără învăţătură să lucreze la Grădina Botanică. Ea nu voia decât să admire plantele, să le îngrijească, să le atingă şi să le mi­roasă… Deocamdată se apucă de treabă, înşiră pe pervazul ferestrei ghivece de toate mărimile şi îşi făcu de lucru cu seminţele de lămâi şi mandarin…

---

^[1]. Psalmi – 139:8‑10, 8:2, 103:8, 107:25, în traducerea lui Dumitru Cornilescu.

---

Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Cortul verde, tradus în română cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), iar în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în pre­zent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.