Cătălin Pavel și Cristina Bogdan în dialog cu Tatiana Niculescu despre „Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie” - eveniment #live #online (&fragment)

Cătălin Pavel și Cristina Bogdan în dialog cu Tatiana Niculescu despre „Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie” – eveniment #live #online (&fragment)

14 iun., 2021 de SemndinCarte în Eveniment

Marți, 15 iunie, ora 19.30, vă invităm la lansarea #live #online a volumului Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologiede Cătălin Pavel , autorul bestsellerului Arheologia iubirii. La eveniment vor participa, alături de Cătălin Pavel, Cristina Bogdan și Tatiana Niculescu.

„Scopul ultim al acestei investigații arheozoologice este să demonstreze că animalele alcătuiesc primul și cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric și antic. Afecțiunea lui pentru câini, pisici și cai este discutată în detaliu, dar nicidecum exclusiv, deoarece, alături de ele, mai toate sălbăticiunile au fost un catalizator al dezvoltării cognitive, emoționale și sociale a lui homo sapiens.Portretele arheologice ale acestor vietăți din trecut sunt sintetizate din descoperirile a mii de săpături, de la reprezentările de delfini și urși în chihlimbar, marmură sau teracotă la aripile de gaiță și mandibulele de arici de-puse în mormintele celor vechi, de la incubatorul de ouă de crocodil din Egiptul antic la oasele de leu și cămilă găsite în România, de la mozaicul ce cuprinde singurul nume de pisică rămas din Antichitatea romană la cimitirul de câini de la Așkelon. Iar pentru că între om și sălbăticiune nu există, de fapt, o falie de tip cultură vs natură, aceste portrete, oricât de tangibile, sunt ale animalelor nu ca resursă fizică, ci ca resursă spirituală.“ — CĂTĂLIN PAVEL

Fragment

Câteva cuvinte din bătrâni și despre păsările exotice. O să mă opresc acum la struți și apoi la papagali, păsări pe care le recunoaștem toți, din păcate, mai bine decât pe graurul și grangurul de la noi, două păsări cu nume asemănătoare, dar cum nu se poate mai diferite la culoare.

Pausanias amintește, în secolul 2 p.Chr., o statuetă de bronz ce înfățișa o femeie călărind un struț. Desigur, nu orice femeie, ci pe Arsinoe, soția lui Ptolemeu Filadelful, regină în Egipt cu patru secole mai înainte. Dacă s-ar fi păstrat această statuie până azi, cu siguranță cu ea aș fi început orice survey al struților în arta antică. Așa, trebuie să coborâm până la însuși Tutankhamon, în mormântul căruia a fost găsit și un evantai din pene de struț prinse într-un manșon de lemn semicircular de aproape un metru, îmbrăcat în aur (secolul 14 a.Chr.). Din pene n-a mai rămas decât tija lor strânsă în manșon (calamus-ul). Decorația îl arată pe faraon în carul său, săgetând doi struți către care se repede și ogarul lui. Culmea e că, deși Tutankhamon e în carul său tras de doi cai, pe jos îl urmează un slujitor (reprezentat ca hieroglifa ankh, „viață“, cu mânuțe) ducând imensul evantai vertical din pene de struț – și acesta decorat, dar geometric (iar nu cu faraonul vânând struți, răcorit cu un evantai decorat cu o scenă cu faraonul vânând struți etc. etc.). Pe fața cealaltă a evantaiului, aflat azi la Cairo, faraonul adolescent se întoarce din expediție, tot în car, dar cu penele de struț la subsuoară, cu o indicibilă mândrie pe chip.

Epoca romană a produs, special pentru tema noastră, câteva mozaicuri grozave. Într-unul din ele, fragmentar, din Le Kef, azi la Bardo (secolul 3 p.Chr.), apar vreo douăzeci de struți. Dacă interpretarea scenei ca fiind legată de venationes este corectă, atunci câinii pe care îi vedem gata să fie asmuțiți asupra lor vor provoca un măcel sub ochii spectatorilor din amfiteatru. În alt mozaic, din biserica profetului Moise din Nebo-Siyagha (în Iordania; 531 p.Chr.), vedem un bărbat de culoare ducând un struț în lesă. Stilul și culorile reprezentării sunt foarte calde, asemănătoare celor ale mozaicului contemporan de la Kissufim, pomenit în capitolul despre urși. Alături de african (unii îl interpretează ca persan) și struț, vedem încă un bărbat, cu bonetă frigiană, care ține frâul unei zebre și pe cel al unui dromader cu blană de leopard, desigur o tandră încercare de a reprezenta o girafă. În cele două registre superioare au loc lupte cu un leu, o leoaică și un urs, în primul dintre cazuri aparent pentru a salva un zebu. Toate aceste lighioane asociate cu spectacolele publice par puțin nelalocul lor în sacristia unei biserici (de altfel după cam 50 de ani un mozaic geometric a fost instalat deasupra), deși cei doi bărbați de jos puteau eventual aminti de figurile magilor. În ce-l privește pe struț, oul acestuia devine o prezență frecventă în bisericile din Egiptul coptic, ca simbol al nașterii și învierii lui Cristos; de acolo, ideea se răspândește în tot imperiul creștinat. Acest ou, de altfel, e ceea ce mă interesează cel mai mult aici. Informațiile arheozoologice despre struți nu ne vor veni, bineînțeles, de prin Scandinavia, ci tot din Egipt. Încep cu o descoperire veche, făcută la sfârșitul secolului 19 de Flinders Petrie (arheologul pe calapodul căruia e construit Indiana Jones în Raiders of the Lost Ark). El a găsit, în săpăturile de la Naqada, într-un mormânt neolitic, un schelet al cărui cap fusese înlocuit cu un ou de struț decorat. Ideea asta care, când stai să te gândești, pare atât de firească i-a nedumerit pe arheologi, care s-au apucat, după obiceiul lor sâcâitor, să caute explicații. Punctul zero al procesului explicației arheologice este o bună înțelegere a contextului și a posibilelor analogii, căutate reflex, pentru că pe de-o parte e firesc să vrei să te bazezi pe o jurisprudență științifică existentă, iar pe de altă parte pentru că poate altundeva s-a făcut o descoperire comparabilă, dar cu conservare mai bună. Vreau să spun că, dacă, să zicem, o înghețată îmi explodează în față, prima întrebare pe care mi-o pun este: s-au mai raportat cazuri de înghețată care a explodat în fața unui arheolog? În alte morminte de la Naqada mai apar, într-adevăr, ouă de struț, deși cele decorate sunt rare. Prezența acolo și a unor ouă din lut (17×13 cm), care le imită, cu un buget de austeritate, pe cele de struț, dovedește cât de importante erau cele reale.

Se cunoaște chiar un mormânt care cuprindea șase modele de ouă de struț și, lucru interesant, pe ele era marcată până și găurica prin care un ou adevărat ar fi fost golit înainte de depunere. De curând, la Hierakonpolis, unde se știe că marile păsări erau și înmormântate, arheologii au găsit într-un cimitir predinastic un grup de 22 de ouă de struț. Una peste alta, poziția acestor obiecte în universul funerar egiptean e foarte bine marcată. Nu știu dacă există o explicație absolut convingătoare pentru înlocuirea capului cu un ou – bănuiesc că defunctul a fost astfel dezmembrat ritual, ca Osiris, și capul înlocuit cu un simbol al renașterii. […]

În Antichitate, asemenea ouă de struț circulă și în Mediterana, exportate de pildă de fenicieni, care uneori le transformau în mici vase cochete. Rolul lor rămâne în general funerar, cum se vede din prezența lor în mormintele fenicienilor din Cartagina, dar și ale celor care trecuseră marea în Spania sau Sardinia. Un asemenea ou fenician a fost descoperit într-un mormânt etrusc de la Vulci (secolul 7 a.Chr., azi la British Museum). Obiectul e pictat, dar prezintă și o decorație incizată (permisă de grosimea cojii – 3,5 mm). Motivele nu sunt orientale, ci adaptate la universul clientului, așa că pe oul de la Vulci vedem o falangă de hopliți. Pare un cântecel avangardist pentru copii: văd cinci hopliți pe-un ou de struț… văd șase hopliți…

CĂTĂLIN PAVEL (n. 1976) este arheolog, lector universitar și scriitor. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Troia și Gordion). Burse doctorale și postdoctorale la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Universitatea din Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim și Colegiul Noua Europă din București. Volume academice: Describing and Interpreting the Past (Editura Universității din Bucureşti, 2010) și Dicţionar de mitologie grecoromană (coautor, Corint, 2011). Volume de poezie: Altera pars (A.T.U., 2013, Premiul „Mircea Ivănescu“/Artgothica), Tulburarea la ființele vii (Limes, 2014), Doi oameni într-o poză (Limes, 2015), Adagietto (FrACTalia, 2016), Carnetul lui Villard (Vinea, 2021). Romane: Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas, 2010, trad. fr. La septième partie du monde, Non Lieu, Paris, 2017), Nici o clipă Portasar (Cartea Românească, 2015), Trecerea (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iași“, nominalizat la Premiile USR) și Chihlimbar, Polirom, 2017 (Premiul USR, filiala Constanța). A publicat 250 de articole de popularizare a arheologiei în Dilema veche și, din 2020, ține rubrica săptămânală „Câteva pânze sus“ în Suplimentul de cultură. Cele mai recente volume de specialitate sunt Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, nominalizat la Premiile „Observator cultural“) și Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021).