„Protagoniștii acestor povești sunt cu toții niște eșuați” – spuneți în Introducerea volumului  „În buricul pământului” (Humanitas, 2019). De la ce a pornit ideea acestei cărți de proză scurtă, care a fost provocarea? Povestiți despre niște oameni care pleacă, care se rup de niște persoane dragi, de niște locuri…

În aceste povestiritoți mi se par a fi eșuați – sau haideți să le spunem „naufragiați”- , nu numai emigranții dar și autohtonii, nu numai cei care se rup de locul de origine. Desigur, asta este des soarta emigranților – să trebuiască să-și construiască dincolo de 7 mări și 7 țări – ca în basme – un nou acasă. Ceea ce mi s-a întâmplat de fapt și mie. A te rupe și a pleca poate provoca o mare durere și nesiguranță. Dar, cum spuneam, și autohtonii sunt eșuați – mă gândesc aici de exemplu la povestirea Ruleta rusească, unde un italian de succes întâlnește la Torino un hot marocan. Și italianul e la fel de eșuat. Sunt eșuați/naufragiați pentru că se găsesc pe o stradă fără ieșire și nu știu în ce direcție să-și îndrepte viața.

Nu a existat o decizie conștientă în care m-am decis să scriu astfel de povestiri având în vedere că prozele sunt scrise pe un parcurs de șaisprezece ani. Atunci când scrii cu o tentă biografică – așa cum fac eu în toate romanele –, atent la ceea ce se petrece cu tine și în jurul tău, se creează o coeziune a propriei opere literare. Aceasta are o proprie identitate. În cazul meu personajele cărților mele sunt des pe drum, între lumi, în căutarea unei vieți mai bune, mai sigure.

Federico Fellini – care m-a influenta mult, împingându-mi scrisul spre o relatare poetică a vieții, plină de „realism magic” – a spus la sfârșitul vieții într-un interviu care se numește Eu sunt un mare mincinos, că de fapt el constată că a lucrat tot timpul la același film. Probabil că așa este și la mine. Deci toate aceste povestiri s-au grupat în jurul temei căutării. Nici măcar nu-mi place să spun emigrației, pentru că acest cuvânt este folosit prea des ca un clișeu. Este omul în drum prin lume, în căutarea unei vieți mai bune și a unui loc unde să fie acasă și să fie sigur și să aibă de mâncare și să nu-i fie frică. Dau ca exemplu întâlnirea celor doi din proza care se cheamă Eu trebuie Germania, cea a soldatului român grănicer – el are un acasă de fapt și nu-l vrea pentru că vrea în vest, cum vor așa de mulți europeni estici – care îl întâlnește pe acel sirian rătăcit care și el vrea în același loc. Istoria umană a fost tot timpul o istorie a mișcărilor de oameni dintr-o direcție în alta în căutarea acestor lucruri. Și foamea și frica țin oarecum istoria în mișcare. Din nefericire, trebuie spus.

Povestirea „Eu trebuie Germania” este într-adevăr una foarte sensibilă – două personaje se întâlnesc, sunt diferite și totuși empatizează. Îi unește această căutare a fiecăruia?

În cărțile mele eroii nu se declară, nu spun „uite, asta și asta mă apasă” sau „mă simt așa și așa”. Sunt mult prea preocupați să supraviețuiască. Ceea ce sunt ei se vede în acțiunile lor, iar cititorul va înțelege. Literatura declarativă însă îmi închide mie ca cititor toate unghiurile. Sigur, trebuie ca personajele să  declare din când în când, să spună mi-e foame, mi-e frică, te iubesc. În general țin la ce a spus Fellini–care se bizuia în primul rând pe imagini și nu pe dialoguri– și anume că filmul (în cazul meu cartea) nu trebuie să imite realitatea așa cum este. Nici nu poate. Ci să o recreeze cu alte mijloace. În cazul lui și-al meu aceste mijloace sunt poetic-magice. Și în cazul lui și-al meu este căutarea de imagini puternice. Nu declarațiile personajelor mă interesează, pentru că lucrurile astea le simți din comportamentul lor. Și de aceea nu prea știu ce vor cei doi. (râde) Ce poate să fie între acești doi oameni dacă nu empatie? – Soldatul nu e mort în interiorul lui, nu a devenit o păpușă a sistemului care îl pune în uniformă. De ce empatizam noi cu alți oameni? Pentru că umanitatea noastră încă nu s-a alterat. Dar în cele din urmă fiecare cititor își va crea propria imagine asupra celor doi și a întâlnirii lor.

Deci soldatul nu se dezumanizează…

Nu se dezumanizează, ba chiar îi este milă. Sunt de aceeași vârstă, soldatul spune la un moment dat Eu am vârsta libertății, pentru că s-a născut exact la Revoluție. Astfel de cazuri de omenie – și acesta este un caz mic de omenie – au existat foarte multe pe parcursul istoriei tragice, a traumelor și a războaielor. Avem cazuri de mare eroism uman. Există și cazurile contrare, din păcate foarte multe. Acesta este un caz foarte mic, aproape simbolic, în care  soldatul  îi dă sirianului pantofii lui și îl lasă să plece spre Germania.

Și „Mirosul lumii” este o poveste impresionantă… V-ați gândit să le convertiți în roman?

Nu. Nu îmi amintesc exact de ce, dar se simte, când un nod de poveste are o vibrație, un potențial mai epic. Eu simt când se întâmplă acest lucru… Acum sunt pe drumul unui roman de doi ani jumătate. Și am simțit imediat într-o discuție avută acum câțiva ani, că va fi un roman, nu o proză scurtă. Mă mișc de-a lungul tematicii de doi ani jumătate documentându-mă. În cazul povestirii Mirosul lumii probabil mi-au lipsit niște ingrediente puternice: femeia, care vine din Bosnia – cu ea pot empatiza fără însă să provin din acea cultură, dar bărbatul  e mult prea depresiv pentru mine. (râde) Și de aceea nu puteam să intru în atmosfera aceasta melancolică pe o durată de patru sute de pagini. Pentru că – romanele mele cât or fi ele de dramatice și cu personaje în căutare – au o parte optimistă, deschisă și solară. Și de aceea nu s-a creat în mine vibrația de care am nevoie, ecoul interior. Poate Ruleta rusească ar fi putut fi un roman, acolo aș fi putut povesti viața italianului pe o perioadă mult mai lungă. Și a marocanului, aș fi putut să îi aduc mult mai târziu împreună. Puteam să îi fac să apară, să dispară, până se întâlneau. E o poveste adevărată în parte, care se inspiră dintr-o întâlnire pe care am avut-o cu un italian la Shanghai. Un bell uomo bine îmbrăcat, tânăr, cu iubita lui rusoaică, el fiind un tip de succes într-o generație italiană obișnuită cu criza, unde cei mai mulți tineri au mari probleme să-și trăiască viața. Personajul meu – inspirat după personajul real – este directorul unei fabrici de textile, călătorește în toată lumea ca să facă rost de materie primă, în Mongolia, în Australia, în timp ce acasă pare să aibă o familie perfectă. M-a interesat personajul, acest căutător de lână, fără însă să vreau să scriu un roman…

Un argonaut modern

Da, un argonaut, și după aceea l-am întâlnit în nordul Italiei, în orașul său și unde mi-a povestit mai multe. Și din aceasta, am făcut textul meu, schimbând însă multe. Aceasta ar putea fi un roman, dar fiecare poveste își are soarta ei, are un respiro propriu. Oamenii atunci când citesc, se citesc de fapt pe sine înșiși. Ei au impresia că pot spune ceva obiectiv despre text, dar orice spun e o emanare a propriilor proiecții, a propriilor raționamente, a propriilor lumi interioare, a bagajului biografic pe care îl duc cu ei. Citești și de fapt te citești pe tine. Unul va găsi asta și altul va găsi altceva.

Se și recunosc adesea în text

Asta e puterea literaturii – atunci când se recunosc din empatie cu anumite personaje. Dar chiar dacă nu se recunosc – pentru că nu mă pot recunoaște de exemplu într-un rus din secolul al XV-lea – se pune în mișcare empatia. Fără empatie nu poți să suferi cu personajele sau să te bucuri pentru ele. Cititul este o proba de umanitate. Este o aplicare a umanității, pentru că nu poți altfel să citești. Mergi la drum cu eroii și te identifici cu ei. Iar și atunci când povestea iți este foarte străină, o accepți. Așa cum grănicerul român a acceptat realitatea sirianului.

Lucrați de doi ani la o documentare pentru un roman. Cum se întâmplă la dumneavoastră – mai întâi apare povestea, apar personajele, apare documentarea inerentă după care începeți să scrieți? Știți ce veți face mai departe? Sau nu știți ce urmează să facă personajele? Finalul îl cunoașteți sau se construiește pe parcurs?

Finalul oricum nu îl știu, asta e clar, pentru că ar tăia respirația romanului. Să te miști de la început spre un final, deja ar însemna un corset. Iar romanul crește, crește și se schimbă. Cu prima frază pe care o scrii nu mai ai toate posibilitățile dinainte, pentru că prima frază creează o realitate a romanului. E acolo – un copil născut. A doua la fel, a treia… și se creează un covor, o țesătură care își are realitatea ei la care trebuie să te raportezi. Chiar și coloritul emoțional – e mai umoristic sau mai tragic, e mai melancolic sau nu ceea ce scrii – toate astea trebuie să le ai în evidență. Din momentul în care ai scris prima frază, textul deja te ghidează. Își are realitatea lui. Dar apoi iți dai seama că poate trebuie să schimbi direcția și iei tu hamurile în mână.

Așa s-a întâmplat la romanul Bărbatul care aduce fericirea, când ani de zile în timpul documentării m-a acompaniat mai ales o scenă pe care o voiam la început: imaginea unei dimineți în portul din New York, în ghetoul emigranților, unde un băiețel se uită cum morții din noaptea respectivă, din ianuarie 1899, sunt aduși de familiile lor spre port, iar nava orașului vine să-i ia. Vedeam imaginea de sub navă, dinspre râu, ca și când râul era părtaș. Parcă își încetinise cursul și se vedeau prin pâcla de apă figurile mamelor, taților, sau cum sunt duși morții, copiii înghețați, sub braț, pe navă. Și această mare scenă m-a acompaniat pe o distanță de vreo doi ani jumătate. Atunci când am început să scriu la roman, am folosit-o ca scena de deschidere, dar prin logica textului scena acesta amplă și tragică s-a mutat la începutul capitolului trei.

La romanul pentru care mă documentez acum, începutul a fost un dialog cu o prietenă despre tatăl ei. Au trecut ani de atunci. Avea o valență emoțională și a creat în mine această vibrație. Era ceva puternic, spunea ceva despre lume, avea un sens. Când a venit timpul, m-am pus pe drum, m-am dus să îi cunosc tatăl la Sibiu, am stat de vorbă îndelung și aveam oarecum drama. Dar nu aveam locul, în care să aibă loc. Putea să aibă loc oriunde în România. Am venit în țară acum doi ani jumătate și eram pregătit să plec din București ca să caut locul. Având această curiozitate și intrând în contact cu imediatul, în prima zi am fost izbit de o anumită piață și de o anumită clădire. Și în momentul acela am știut că aici va fi acțiunea. Deci că va trebui să mă confrunt cu Bucureștiul. Am devenit între timp un foarte bun cunoscător al orașului București – de la surse istorice până la memorialistică și la interviuri cu foști deținuți politici. Am parcurs străzile Bucureștiului, cu mașina sau pe jos ca să învăț orașul. Un oraș care nu a avut niciodată liniște… multe catastrofe cauzate de natură și de om. Deodată chiar și orașul a devenit personaj, și iată că ideea, viziunea inițiala s-a schimbat. După cum vedeți un roman, o operă de artă nu se creează numai abstract, cognitiv, în cap dar și prin impactul vieții, care te poate oricând surprinde. De aceea nu știu mai multe la început de drum decât trebuie să știu: câteva crâmpeie de poveste și – cum spunea Fellini? – câteva imagini puternice. Toate aceste lucruri le pui în cuptor și ele se dospesc.

Ați spus ceva care mi-a atras atenția: cunoșteam povestea, dar nu cunoșteam locul. De ce este nevoie de o confruntare cu realitatea ca să se nască o poveste? Ați fi putut imagina un loc. De ce e nevoie de o ancorare în realitate?

În cele din urmă poate că e un stil. E modul meu de a lucra. În ultimele romane sunt locuri istorice, care trebuie să fie exacte. Într-un fel mă simt dator publicului și am un interes foarte viu să aflu adevărul. Pentru mine asta e o aventură, nu-mi place să aleg scurtătura, nu văd de ce aș alege-o. Drumul în sine e o aventură. Vreau să aflu totul, pentru că sunt curios. Și sunt ca o sită: după ce aflu, unele lucruri se scurg – ba chiar majoritatea lor – și rămân lucruri esențiale, care mă interesează, pe care le folosesc.

Cum se întâmplă documentarea? Vă faceți fișe, stați de vorbă cu oamenii?

Totul și chiar mai mult. Merg pe străzi, am un domn taximetrist care m-a dus de multe ori prin București, iar în timp ce el conduce, eu pe partea cealaltă înregistrez pe video orașul și discut cu el. Am avut și interviuri lungi cu persoane în vârstă care au suferit mult în timpul anilor ‘50, perioada cea mai cruntă din istoria României de după război. Apoi mă documentez din cărți – toate aceste lucruri există în literatura disidentă, în literatura celor care au supraviețuit. A trebuit să mă expun acestei drame. Ceea ce este foarte important este faptul că documentarea, cât este ea de minuțioasă, nu te scapă de necesitatea de a avea o viziune asupra vieții și a existenței umane. Aceasta va fi chitul, esența care va da viață romanului.

Și când apare această logică a textului  – despre care vorbeați anterior –  în actul scrisului? Cu prima frază?

Cu prima frază. Pentru că nu mai poți să recreezi alt univers. Prima frază îți dă o logică – îți dă timpul, îți dă emoția, melancolia. Fiecare roman are baza lui emoțională. Romanul meu Maseurul orb e diferit de Zaira, cel puțin eu îl citesc așa. La fel, Iacob se hotărăște să iubească e diferit, are alte trăsături emoționale decât Zaira. Toate aceste tendințe se văd chiar și în prima propoziție.

Deci prima frază e decisivă pentru tonul romanului

Da, materialul crește și copilașul iese. Și din momentul ăla trebuie să te raportezi la el.

Deci ca scriitor, nu deții întotdeauna controlul asupra textului

Nu, este un dans. Cuvântul control oarecum inhibă. Eu vorbesc mai degrabă de un dans, e un tango. De exemplu, romanul Bărbatul care aduce fericirea începe cu fraza: „Râul primea morții ca și când ar fi știut că sunt morți deosebiți…” Era vorba despre acei copii înghețați în timpul nopții. Această frază le determină pe următoarele, pentru că nu ai voie să uiți de morți, de râu, de navă, de viață la port.  Deci se creează o realitate. Este clar, trebuie să te raportezi la acest lucru, deci tu urmezi textul. Dar după o pagină – două, îmi dau seama că trebuie să mă întorc unde începe drama asta, cu o noapte înainte, iar în momentul ăsta am preluat eu conducerea, ca la un tango. După care textul iarăși îți arată de ce ai nevoie. Așa văd eu lucrurile, ca o curgere continuă, în care tu preiei și duci, dar la un moment dat te lași dus.

Ce înseamnă „când vine momentul să scriu”? De ce e declanșat acest moment? Cum îl simți?

Dacă ar fi după simț, aș fi început să scriu la ce mă documentez acum de câteva luni. E foarte greu de găsit cuvinte pentru astfel de fenomene interioare. Simt o plăcere, o bucurie, o efervescență de a pune prima frază pe hârtie ca să îi dai realitate textului. Ești inspirat, știi deja scena de început, dar pe de altă parte sunt și foarte perfecționist. Deci acum nu aș putea înceta cercetările pentru că nu le-am dus la capăt. E a treia oară când mă confrunt cu tot materialul pe care îl am și simt încetul cu încetul că mă apropii de sfârșit. Este un act de eliberare. Momentul acela când dai la o parte documentația, hârtiile despre străzile Bucureștiului, bisericile Bucureștiului, despre comunism, oameni și trebuie să ai încredere că știi totul. Știi de ce ai nevoie iar dacă nu, vei căuta. Pentru că niciun fel de documentare nu te salvează de la viziunea pe care trebuie să o ai și care trebuie să fie coerentă și clară ca să însuflețești materialul. Într-un fel ca legenda lui Pygmalion, unde un artist își însuflețește creația. Asta e foarte important. Și momentul ăla încă n-a venit – de a da totul la o parte și de a spune: am încredere!

Revenind la volumul de proză scurtă „În Buricul pământului”, personajul narator din povestirea omonimă își face planuri „pentru atunci când începe viața adevărată”. Ce înseamnă de fapt această „viață adevărată”? Pentru un emigrant, când știi că a început viața adevărată?

Nu știi, dar începi să îți pui întrebarea. E foarte greu de spus când începe viața adevărată pentru că trebuie să o definești. Pentru unul viața adevărată e să aibă o mașină mare și o casă mare. Pentru altul e să aibă o bibliotecă mare de cărți. Iar pentru altul, nici una nici alta, decât să își iubească fiii. Sau să meargă la biserică. Fiecare trebuie să găsească răspunsul singur. Nu sunt sigur că aici răspunsul e important, ci întrebarea pe care trebuie să ți-o pui tot timpul. Ea te duce în față – să ai viziuni, să ai dorințe, să ai scopuri, să vrei să atingi ceva. Și uneori când ajungi acolo se întâmplă să îți dorești să mergi mai departe. La emigrant lucrurile se complică pentru că îți părăsești mediul în care erai ca un pește în apă și ajungi într-o altă lume în care te simți artificial.

Dar o lume pe care ți-o doreai…

Alții da, dar eu am plecat copil, eu nu puteam să îmi doresc nimic. Eu trebuia să merg cu părinții. Nu sunt acel emigrant de 30 de ani care spune sunt doctor în… și merg să lucrez la spitalul din…. Sunt două lucruri diferite – emigrantul care pleacă la maturitate ia o decizie proprie și trebuie să găsească motive pentru care pleacă. Trebuie să își lase țara în spate, pentru că aici nu are nicio șansă și am citit destul de multe astfel de mărturii. După care se întoarce și începe să devină melancolic. Este un mod mult mai cerebral de a decide. Pentru mine, la 15 ani, plecarea a fost mai mult o aventură.

A venit și nostalgia?

A venit, desigur, mai târziu, ca student. Reîntoarcerea a fost imediat după Revoluție.

Sub ce formă a fost nostalgia? Imagini, personaje?

Copilărie, Banat, muzică, anumite peisaje, anumite stări ale unei zile, prima dragoste atunci la 15 ani, e foarte greu de găsit pentru că de fapt e un substrat spiritual pe care îl simți și pe care încerci să îl descrii în aceste lucruri și care îți lipsește dincolo.

Un bagaj pe care îl iei cu tine și îl ții indiferent dacă ești integrat sau nu

Absolut, dar sunt unii care fac pasul altfel, care, deseori mânioși sau decepționați, întorc spatele țării, care poate nu le-a oferit nimic. Se exilează de două ori în acel moment pentru că își pierd cu totul rădăcinile. Unii se reîntorc după mulți ani, își dau seama ce au făcut și încearcă să caute din nou, să se întoarcă spre casă. Alții rămân în îndepărtare.

Ar fi de dorit o pendulare între două lumi în care îți păstrezi identitatea

Aceasta ar fi soluția cea mai bună în care îți creezi o libertate specială a ta, individuală, având două lumi. Pentru că le tratezi pe amândouă cu iubire. E ușor în vest fiind să tratezi partea românească numai cu ură, pentru că auzi numai rele și să spui că nu vrei să ai nimic cu oamenii de acolo și să o scoți din tine. Nu s-a întâmplat la mine pentru că deși am plecat adolescent nu am avut problema asta niciodată. România a rămas foarte vie în mine și m-am întors. În martie ‘90 eram deja pe trenuri înapoi spre țară. Limba română o știu încă. Am ținut acum două zile un discurs în Basel despre Enescu, în care comparam – desigur nu genialitatea lui cu mine – ci soarta lui cu a mea. Enescu a fost un emigrant de mic. El la 7 ani era la Viena și la 14 ani era la Paris. Putea să uite țara, dar nu a compus o muzică franceză sau germană. El nu a uitat partea românească, probabil că o avea în el ca o nostalgie. El și-a creat libertatea de a fi ceva foarte special, diferit de alții. A făcut din două una, o muzica în care se unesc estul și vestul european. La fel este și la mine – literatura mea e de limbă germană dar are un alt spirit, un alt respiro. Așa nu scrie nimeni din colegii mei elvețieni sau nemți. Și cred că nici din colegii români nu scriu așa. Deci este o a treia dimensiune pe care eu o aplic și sper și cred că are mai mult de-a face cu o eliberare și cu o libertate personală pe care mi-am luat-o fiind așa cum sunt.

Sunteți un scriitor de succes, premiat, iubit de public, prezent la târgurile de carte. Romanele dumneavoastră sunt traduse în mii de exemplare – cum definiți succesul?

Sună ușor succes. Am putea vorbi o oră numai de suișuri și coborâșuri care există și pe care le gestionez mai mult sau mai puțin bine. Pentru că se cere de la noi, artiștii, pe de o parte să fim sensibili, ca să pătrundem în acea substanță personală care apoi duce la opera de artă, iar pe de altă parte să reușim să trăim într-o lume în care industria cărții sau a artei are legile ei. Și nu îmi place tot din ceea ce văd sau din ceea ce trăiesc în acest mediu. Sunt o persoană destul de sensibilă. Ca orice om de fapt care e în viață. Atât timp cât esența și suflul vital mă vor duce în direcția povestirii, a literaturii, voi continua. Poate să existe însă și un dincolo. Este posibil, eu având o meserie de psiholog să revin la meseria mea, cu atât mai mult cu cât este foarte important să și câștig mai bine spre a-mi asigura bătrânețea. E foarte greu de spus ceva clar când vrei să fii onest în această privință. Vedeți, întrebarea cea mai dificilă ați pus-o la sfârșit. (râde) Succesul ? – Primesc des mesaje pozitive de la cititori și acelea sunt momentele frumoase, dar există și momente grele prin care trebuie să treci fără să te întuneci. Pentru că eu cred că scopul cel mai înalt este să rămâi fericit.

---

CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU este un scriitor de limba germană și de origine română, care s-a născut la Timișoara, unde a locuit până în 1982. La vârsta de 15 ani a părăsit țara împreună cu părinții, iar de atunci trăiește la Zürich, în Elveția, unde a studiat psihologia și a lucrat pentru mai mulți ani într-un centru de reabilitare a persoanelor dependente de droguri. Din 2001 trăiește ca scriitor liber-profesionist.

A scris 6 romane: ”Vremea Minunilor” – 2001, ”Drumul scurt spre casă” – 2002, ”Maseurul orb” – 2006, ”Zaira” – 2008, ”Jacob se hotărăște să iubească” – 2011, ”Bărbatul care aduce fericirea” – 2016 – un volum de proza scurtă, ”În buricul pământului”- 2017. Cărțile sunt traduse în mai multe limbi străine și apar în limba română la editurile Polirom și Humanitas. În primăvara lui 2018 a apărut la editura Residenz din Viena o carte/eseu cu titlul „Libertatea este posibilă“.

Pe lângă romane și proză scurtă autorul a mai publicat eseuri și articole în antologii și în ziare de limba germană.

Premiile cele mai importante: Premiul Anna Seghers 2002, Premiul „Cartea Anului“ în Elvetia – 2011, Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga operă literară – 2012, Premiul Andreas Gryphius 2018 pentru întreaga operă literară. Pe lângă acestea autorului i-au mai fost decernate multe burse și de trei ori Premiul „Un an plătit de viață“ al orașului Zürich.

În anul 2017 Președinția României i-a acordat domnului Florescu Medalia de Cavaler pentru merite culturale.

Romanul „Jacob s-a hotărât să iubească“ s-a vândut în 80.000 de exemplare în spațiul de limba germană. Ultimele două romane au fost bestselleruri în spațiul elvețian.