Despina Jderu  – filolog, traducător

Am început traducerea ultimei cărți apărute adresându-mi, ca unui prieten bun pentru care am toată îngăduința, nu întrebarea ,,Cum traduc acest text?’’, ci mai degrabă întrebarea ,,Cum traduc această muzică?’’.  Am intrat, așadar, într-un spațiu ficțional traversat de pasiunea limbajului și de vocabularul pasiunii improbabile și caustice, o geografie articulată și susținută de un suport transparent de sticlă. În limba de origine a romanului, arhitectura interioară muzicală a povestirii conducea cu seninătate cititorul în pădurea narativă a textului, o franceză construită din nuanțele senzațiilor, din intensitatea lor precisă, din simplitatea cuvintelor celor mai întrebuințate, așezate ca un obiect luminos în inima unui decor auster. Înțelepciunea sonoră a itinerariilor care alcătuiau coloana vertebrală a textului trebuia să fie redată în deplina ei forță, o forță dinamică, foarte înaltă, pulsând dureros, gradual, în intensitatea ei ultimă și coborând mai apoi în cascadă, într-o necruțătoare absență a sunetelor, a tăcerii, luând forma unui spațiu al exilării, la marginea lumii, în care personajul sfârșește (sau nu), într-o cameră în care, în mod obsesiv, rezonează Tânăra și Moartea de Schubert, impregnat de tensiunea pe care discul o lasă în volumul camerei, în pereții ei, în podeaua glaciară și în fragilitatea ferestrelor, atunci când nu se mai învârte, oprindu-se brusc.  În acest context, personajul trebuie să supraviețuiască tăcerii, nemișcării, refuzului gândirii. O muzică lipsită de stridență care însoțește cuvintele clare, translucide, și care îi aduce împreună pe Brahms, Schubert, Beethoven, într-o cutie muzicală, pe care atunci când o deschizi, nu declanșează cu tandrețe infantilă sunetele fermecătoare ale aducerii aminte, ca o muzicuță a trecutului, un obiect ficțional adorabil și rar. O cutie muzicală și o explozie. Construit în două secvențe care depun mărturie despre existența unei rupturi vizibile, agresive, o dislocare brutală, traducerea trebuia să urmeze întocmai dinamica fluidă a emoțiilor mistuitoare, să cuprindă în efectul ei și focul și flăcările, dar și dispariția, devenirea-scrum. Cu delicatețe și luciditate. Ca un exercițiu de echilibru. Pentru a nu trăda textul care ți se oferă cu atât de multă voluptate și credință. Nu știu cum se poate ieși dintr-o traducere altfel decât epuizat, din mijlocul unui șantier al limbajului care își schimbă, sub privirea și puterea ta, consistența și nuanțele, care se întunecă și se luminează cu rapiditatea cu care hotărăști că un cuvânt supraviețuiește altuia. O provocare la fel de importantă este să ieși din adăpostul și ruinele textului victorios, ajuns la capătul pădurii narative cu sentimentul că ai străbătut pădurea cu potecile ei, uitându-te în stânga și dreapta cu sinceritatea privirii călătorului, dar și cu precizia celui care își propune să țină minte, să memoreze Imaginarul teritoriului pe care îl descoperă. Cu o credință interioară acută, căreia să îi rămâi fidel, că te afli în vizită într-o casă care nu-ți aparține, dar nici nu îți este străină. Traducerea îți oferă, într-o măsură pe care o poți negocia, iluzia creației textului, care este în fapt o rescriere. A te plimba în interiorul unei povestiri cu misiunea rescrierii lui într-o limbă nouă, un cod față de care textul este străin, înseamnă a te angaja într-un joc lipsit de inocență în care entuziasmul laboratorului de cuvinte este însoțit de responsabilitatea imensă a întrebuințării lor. Cuvintele ca niște substanțe periculoase. Din relația de prietenie care durează, fortificată de revederi și vești din viitor, de complicitatea care se instalează între traducător și autor, rămâne, uneori, această realitate pe care amândoi o regretați și o adorați în aceeași măsură. Că nu mai poți bea suc de greapfruit  mult timp de la încheierea traducerii, că trebuie să nu mai asculți Schubert câteva luni, că trebuie să așezi într-o lumină nouă toate aceste obiecte ficționale pe care textul le-a înzestrat cu o semnificație intensă și le-a aruncat în lume. Pentru că ai trăit atât timp într-un spațiu care nu-ți aparține și pe care l-ai retranscris, cu toate puterile tale, în ceva nou, nemaivăzut, cu o existență care nu se oprește la finalul paginii.

Antoaneta Olteanu – profesor, traducător

Evident, de la traducător la traducător răspunsurile vor fi foarte diferite. Cazul meu e puțin deosebit: predau literatură rusă contemporană, așa că traducerile beletristice din rusă pe care le fac au pentru mine și alt obiectiv: de a vedea care sunt tehnicile pe care le folosesc scriitorii de azi, de a decela motive cunoscute sau inedite, de a vedea intertextualități și, dincolo de toate acestea, de a vedea, prin comparația implicită pe care o fac cu un bagaj destul de mare de texte pe care le am la bord dacă scriitorul sau romanul respectiv are o „voce”…Pe de altă parte, cu cât îl traduci mai mult pe un scriitor (adică transpui în limba maternă mai multe scrieri ale lui), cu atât mai mult poți spune că ajungi să-l cunoști. Sunt imagini personale care se repetă, într-o formă sau alta, aluzii fine care rezonează, teme recurente la care ține și despre a căror semnificație ești deja la curent. Atunci simți că ești un fel de membru al familiei sau un prieten foarte apropiat, căruia îi povestește parcă romanul său și tu dai din cap, aprobi, știi despre ce este vorba. Însă un scriitor mare, o voce puternică, așa cum îi spun eu, trebuie să te și uimească, în același timp. Când spuneai că știi totul, că nu poate aduce nimic nou, te impresionează până la lacrimi cu o imagine emoționantă, cu un fel aparte de a repune în pagină o temă dureroasă. Este experiența pe care o am cu Mihail Șișkin, în ale cărui proze, deloc ușoare, pot spune că mă simt familiar. Acest lucru, ca traducător, îmi dă o încredere deosebită, chiar o anumită lejeritate în traducere. Andrei Kurkov, un alt scriitor pentru care sunt „traducător oficial”, te surprinde de fiecare dată: alte teme, alte personaje, provocări lingvistice diferite în funcție de mediul în care se desfășoară acțiunea. În cazul unui scriitor necunoscut pentru mine, pe care îl traduc pentru prima oară, perioada de tatonare poate dura mai mult și, în cele din urmă, poate să nu te cucerească deloc. Ai senzația că e o greșeală la mijloc, că a ajuns la tine dintr-o eroare, dar, de multe ori, ca profesionist, trebuie să-l accepți și să-l salvezi, pentru tine și pentru cititori (un singur roman am refuzat la viața mea, cel al lui Kononov, Pioniera goală, cu care nu am putut relaționa chiat deloc și atunci am apelat la dreptul de veto!). Sunt puțini scriitorii care se deschid chiar de la început, care te cuceresc imediat și te primesc cu brațele deschise în casa lor. Este un sentiment extraordinar să ai senzația că textul parcă îți este adresat ție. Acest lucru este simțit uneori la lectură, la traducere nu mereu ai această senzație. Această trăire am avut-o la Sașa Sokolov, Școală pentru proști, Vladimir Sorokin, Kremlinul de zahăr, Viscolul, Marina Stepnova, Femeile lui Lazăr, Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vântului, Ocna, ce binecuvântare… E și aici dragoste la prima vedere, ca și în cazul scriitorului favorit, când încerci să nu te gândești dacă îți place mai mult decât altcineva, dacă nu îl trădezi pe celălalt și, evidernt, să pătrunzi cât mai mult în universul lui. Asta e o mare bucurie pentru un traducător: atunci lucrezi cu mai mult spor, cu mai multă plăcere, gândidu-te atât la bucuria pe care ți-o faci, cât și la surpriza plăcută care, prin intermediul tău, ajunge la viitorii noi admiratori ai scriitorului tău…

Luana Schidu – traducător, editor

Apropierea de un text literar – și traductibilitatea lui –  depinde în foarte mare măsură de compatibilitatea traducătorului cu el. Orice text poate fi intraductibil (dacă nu-l simți cu adevărat, nu intri în rezonanță cu el) și orice text, oricât de complex, poate deveni, mai devreme sau mai târziu, traductibil, dacă-și găsește traducătorul potrivit.  Da, chiar și Finnegans Wake! Cred că se abuzează un pic de noțiunea de intraductibil. Firește că el există în diferite doze și e marea frustrare a oricărui traducător. Dar deseori este abordat facil. Un exemplu foarte bun în acest sens este Zâtul  Tatianei Tolstaia. Se spunea despre el că e intraductibil, abundă în cuvinte inventate, jocuri de cuvinte, limbaj arhaic, vorbe rare, specifice peisajului rusesc etc. Pătrunzând în text însă, am simțit că plutesc într-o zonă familiară, confortabilă, atât de aproape de mine ca stil și spirit încât cuvintele au venit de la sine. Textul a curs dintr-o suflare, aproape ca și cum l-aș fi scris eu. O provocare mai mare, cred, au fost texte de Nabokov sau Djuna Barnes. Primul deține, de pildă,  arta de a folosi cuvinte polisemantice care au mai multe sensuri deodată în aceeași frază, polisemantizând-o la rându-i. Aici, din lipsă de cuvinte cu același polisemantism în limba țintă, ești nevoit fie să alegi sensul care ți se pare cel mai puternic, fie să traduci acel cuvânt prin mai multe, încercând să păstrezi jocul, ambiguitatea, parfumul. Djuna Barnes, pe de altă parte, are uneori formulări atât de neașteptate, volute ale frazei atât de complicate, încât numai cufundându-te adânc în text, cunoscându-i lumea și limbajul, simțindu-i pulsațiile îl poți înțelege și reda fidel, fără a-i trăda nici ritmul, nici esența, nici stilul. E, în concluzie, o poveste de dragoste: îndrăgostirea nu ajunge, e nevoie de compatibilitate, cunoaștere, înțelegere profundă. Dar când toate astea se întâmplă, e miraculos.

Ioana Miruna Voiculescu – traducător literar

Cum răspunsul preferat al traducătorilor pare să fie „depinde de context”, voi plusa și voi răspunde că depinde de ce înțelegem prin apropiere. Traducătorul literar e nevoit prin natura meseriei să lucreze în mare intimitate cu textul și cu autorul. Ca în viață însă, o intimitate îți face mai mare plăcere decât alta. Lucia Berlin este autoarea cu care am creat intimitatea încă înainte de a o traduce. Am citit „Manual pentru femei de serviciu” (și am tradus o povestire din el „pentru sertar”) înainte ca Laura Albulescu, într-o potriveală fericită, să-mi propună să-l traduc pentru editura ART. Când am trecut efectiv la lucru însă am constatat că reținerile sunt mari când abordezi o autoare pe care o iubești, apare supra-motivarea, ți se pare că nu vei putea onora originalul. În final, legătura de încredere cu autorul și experiența te ajută să depășești frica, la fel cum te ajută și termenul limită de predare. Cu George Comninel, a cărui carte despre nevoia unei reinterpretări a Revoluției Franceze am tradus-o pentru editura Tact, nu a fost totul numai roze. Domeniul istoriei nou pentru mine, conținutul foarte teoretic care m-a trimis la Marx și Engels „Opere complete” de ajunsesem să cunosc intim cuprinsul fiecărui volum, dar și stilul remarcabil de bolovănos m-au adus aproape de exasperare. Nu neg satisfacția de a-l fi răzbit într-un final. Dar povestea cărților traduse nu se termină niciodată cu traducătorul. În cazul acestei cărți, Veronica Lazăr a făcut redactarea de specialitate a traducerii, intrând în dialog cu mine, lămurindu-mi mai multe nebuloase și contribuind semnificativ și la calitatea finală a traducerii, și la reevaluarea întregii experiențe. Apropierile traducătorului literar nu se limitează așadar la autorul textului, ele formează o rețea densă în jurul produsului final, cartea publicată.  

Notă: Această anchetă a fost publicată în premieră în revista RAMURI, nr. 7/2020.