De la ce a plecat acest volum – „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile”?

Simplu. Am pornit de la observația – repetată de multe ori – că între experiență și cărți nu există nicio legătură, că un om poate avea o experiență bogată fără a fi și un (mare) cititor. Altfel spus, că pentru a-ți trăi viața nu e nevoie de cărți. Această observație m-a pus pe gânduri. Fiindcă mă îndoiam de adevărul ei. Știu, există oameni care nu mai citesc. Dar situația lor nu e relevantă. Eram convins că nu există experiențe „pure”. Că experiența noastră e modelată de ceea ce am învățat. De ceea ce am citit cândva (fie și în puținii ani de școală). Când am început să lucrez la carte, mă gândeam că voi putea dovedi că nu poți trăi fără să fi citit, că lectura este o experiență alături de toate celelalte. Nu am reușit să-mi argumentez concluzia. Dar așa se întâmplă de fiecare dată. Nu reușești să dovedești tot ceea ce-ți trece prin cap. Cumpărăm un vraf și apoi le răsfoim. Cine nu s-a bucurat de acest exercițiu?

Este lectura – și aici mă refer la Seneca – o agitație sterila?

Din punctul lui de vedere, răspunsul era afirmativ. Nu se îndoia de asta. Dar Seneca voia să-l convingă pe prietenul lui, Lucilius, că a răsfoi zece cărți într-o dimineață nu te ajută cu nimic. E mai bine să-ți alegi o pagină, un pasaj, un enunț și să gândești numai la el / ele. O astfel de lectură era mai eficientă, credea filosoful stoic. Cred că el socotea că și lectura e un „exercițiu spiritual” alături de toate celelalte (meditația asupra morții, vederea de sus etc.) Și, dacă mă gândesc bine, filosoful chiar avea dreptate. A răsfoi zece cărți într-o zi nu e de mare folos. E timp pierdut. Nu reții mai nimic. E drept, toți procedăm așa după ce facem o achiziție de cărți.

Spuneți ca nu ați reușit să vă argumentați concluzia – asta a fost mai degrabă o surpriză?

Cum să spun? Nici un autor nu reușește să pună suficiente premise în sprijinul concluziilor sale. Nu există concluzii apodictice. În volum, eu însumi am o poziție echivocă. Mi-am dat seama de asta citind cronicile și observând reacțiile cititorilor. Unii consideră că am fost nedrept cu cititorii și cu obiceiul lecturii. Alții înțeleg că, în realitate, cartea e și un elogiu al lecturii. Cred că numai cei din urmă au dreptate. Până și înțelepții cei mai duri cu privire la citit nu au disprețuit atât de tare lectura încât să renunțe la ea. Seneca nu a renunțat la citit. Și nici Kant. Nici Hume. Toți au fost niște cititori pasionați. Tare mă tem că însuși Seneca a fost un mare bibliofil. Așa bănuiesc…

Care a fost provocarea cea mai mare atunci când ați scris despre binomul fericire – speranță? Problematizați amplu despre subiect.

Da. Fericirea nu a fost un subiect iubit de filosofi. N-a intrat multă vreme în preocupările lor. Altele au avut ei pe suflet. La sfârșitul Antichității, când vremurile erau tulburi, unii gânditori au renunțat la marile teme „ontologice” și au privit și la viața lor. S-au întrebat ce este o viață justă, ce trebuie să faci pentru o astfel de viață. În plus, au căutat să dea un conținut conceptului de viață împlinită. Răspunsul lui Aristotel (viața înțeleptului trebuie să semene cu aceea a zeilor, să fie o contemplație a celor divine) nu i-a mulțumit. Ei au vrut să afle ce trebuie să faci pentru a fi mulțumit de viața ta. Abia acum au ajuns și la fericire… Să vin și la speranță. Seneca pretinde (și cred că are dreptate) că este pierdere de vreme să meditezi la trecut (oricum nu mai poate fi schimbat) sau se te întrebi ce va aduce viitorul (nimeni nu știe). Este o activitate deșartă să te întrebi ce va urma și să speri că vor urma numai evenimente fericite. Nu are rost să faci asta.

Adică, asistăm la o personalizare a gândirii filosofice? Și ce credeți că i-a determinat sa renunțe la ontologie, era subiectul desuet, sau un Parmenide, un Socrate, un Platon sau un Aristotel au epuizat posibilele interpretări pentru principiile ultime ?

Acum să spun ceva și despre renunțarea la chestiunile ontologice. Vremurile se schimbaseră. În Atena puteai medita la Forme / Idei, la Patul în sine și la Frumosul în sine. Dar în Roma lui Seneca, filosofii nu mai aveau mult timp la dispoziție. Mă repet, vremurile erau tulburi. Seneca, Epictet, Marcus Aurelius trăiau într-o societate sfâșiată. Exista un grup de nobili foarte bogați (Seneca era milionar în sesterți) și restul poporului. Un ostaș roman era plătit cu 900 de sesterți pe an. Diferența era uriașă. În chip firesc, Seneca observat această prăpastie. Nu era orb. Chiar dacă elogia sărăcia, nu putea să ascundă faptul că primise de la împăratul Nero averi imense. Trebuia să-și justifice proprietățile. Nu a renunțat la nici una dintre ele, dar a început să ducă o viață foarte austeră. Viața și epoca lui l-au determinat să abordeze probleme diferite de cele abordate de gânditorii de dinainte.

Asta înseamnă că devenirea filosofiei (și mă refer la tematică, la marile mirări, la incertitudini) a fost strict legată și inserata în istoria mare. Filosofii aveau (sau nu) timp sau posibilități materiale și asta îi predispune la anumite subiecte. Putem vorbi despre o profesionalizare a lor?

Cum să spun? Fiecare filosof găsește o serie de subiecte la modă. Cam toți gânditorii din vremea lui Seneca trebuiau să gândească un răspuns la aceleași probleme. Profesionalizarea începuse mai devreme. Platon și Aristotel erau cât se poate de profesioniști. În vremea lui Seneca, filosofii adoptaseră și anumite veșminte, un anume mod de a-și purta bărbile pentru a semnala că sunt filosofi. Unii dintre ei au și fost ironizați: „Barba non facit philosophum”. Deși Seneca a fost tutorele și consilierul lui Nero (a făcut politică, deci), îl putem considera, negreșit, un filosof în sensul cel mai propriu al termenului. Un filosof profesionist. De altfel, nici nu putea face altceva. Era prea bogat ca să muncească. Avea timp de gândit.

Cum a schimbat creștinismul percepția despre lectură a filosofilor?

Ei, cu cititorii creștini e altceva. În primul rând, odată cu creștinismul se modifică forma cărții. În vremea lui Marcus Aurelius, cărțile aveau formă de sul, de rotulus. Prin secolul al VI-lea, cartea primește forma de azi, cea de codex. Era mai ușor să găsești un pasaj. Căutai doar pagina. Dar și Seneca, și sfântul Augustin citeau cu voce tare. Lectura numai cu ochii este un fapt recent. Multă vreme, cărțile nu au avut titluri, subtitluri, diviziuni, rubrici. Acestea au venit mai târziu.

A făcut într-adevăr lectura din noi niște mari ipocriți?

Și da, și nu. Am învățat să spunem povești. Ăsta e un fapt bun. Dar am învățat să spunem povești cu privire la numărul cărților citite. Și asta nu mai este OK. Nu avem curajul să recunoaștem că nu am citit un autor important, deși toată lumea recunoaște că nu putem citi totul. Mai citește cineva astăzi Odiseea? Dar Satyricon? Dar Divina Commedia? Nimeni. În schimb, nu avem îndrăzneala să ne recunoaștem lacunele. Și atunci mințim. Mințim fără să clipim. Și nimeni nu are curaj să ne tragă de mânecă. Fiindcă toți avem nenumărate titluri necitite. Toți suntem cu musca pe căciulă.

Și totuși, autori ca Vergiliu, Pound, Joyce sau, de curând Mendelsohn ne demonstrează că Odiseea nu e desueta, dimpotrivă, reprezintă un punct permanent de pornire. Marile texte credeți că își pierd în timp actualitatea, că uneori devin inadecvate?

Perfect adevărat. Dar, îndrăznesc să zic cam așa: mă îndoiesc profund că Joyce și-a determinat cititorii să-l citească pe Homer. Cărțile nu-și pierd actualitatea. Sunt citite altfel. Ridică dificultăți de înțelegere. Prezintă o altă lume, cu alte obiceiuri și alte mentalități. Mă gândesc chiar la Odiseea. În lupta dintre Ahile și Hector intervine direct zeița Atena (sper că nu mă înșel). Datorită zeiței Ahile iese învingător. Astăzi o intervenție divină e de neacceptat.

Pledați pentru recitirea unui text, fie el de literatura sau de filosofie. Ce înseamnă a reciti, ce aduce nou recitirea?

Cărțile au fost scrise pentru a fi recitite. Nabokov spune că citim cu adevărat abia când recitim. Fiecare epocă vine cu obiceiuri noi, cu interpretări noi. Citim obligatoriu altfel decât anticii sau medievalii. Poate că ei percepeau mai mult din imagistica și simbolurile din Divina Commedia. Noi trebuie să recuperăm simbolurile, sensurile și intenția autorului. Nu e deloc simplu. Citim altfel, asta e sigur.

Vă propun un exercițiu contrafactual – dacă Seneca l-ar fi citit pe Kant sau pe Heidegger, cum l-ar fi perceput?

Am dubii că le-ar fi înțeles limbajul, terminologia. Problemele lui Kant, problemele lui Heidegger nu mai erau ale lui. Mă tem că Heidegger l-ar fi înfuriat. I-ar fi reproșat cu siguranță jargonul. I-ar fi cerut să scrie mai simplu. Mai pe înțelesul lui, al lui Seneca. Mă tem că Seneca i-ar fi cerut lui Nero să-i trimită un centurion la ușă. Centurionul i-ar fi spus așa: „Sau renunți la jargonul ăsta infernal, sau îți deschizi venele! Tertium non datur”. Și poate că Heidegger i-ar fi urmat îndemnul. Că nu a fost un om din cale afară de curajos.

Notă: Acest interviu a apărut în premieră în revista RAMURI, Nr.9/2019.