Ceea ce a încercat și reușit cunoscutul istoric Thierry Wolton este absolut uriaș și, dintr-o anumită perspectivă depășește până și Cartea neagră a comunismului care a fost totuși deschizătoare de drumuri în multe spații occidentale, în care comunismul își păstra din influență până în anii 1990. Peste trei mii trei sute de pagini dedicate istoriei mondiale a comunismului, structurate într-o trilogie de o amploarea neegalată până cum (și este și greu de crezut că în curând va apărea ceva similar), fiecare volum concentrându-se asupra unui unghi bine delimitat al istorie comunismului (Călăii, victimele, complicii). Primul volum[1] care a cărui lectura reprezintă în sine o provocare, se concentrează asupra elitelor care au ghidat comunismul și cele care au provocat cel mai mare carnagiu pe care istoria l-a cunoscut. Comunismul nu a avut în vedere nici un moment altceva decât o politică explicită de exterminare iar impresionantul volum o dovedește din nou, fără putință de tăgadă (doar cei orbiți sau cu interese ascunse o pot face interesat și vinovat). Practic comunismul a fost prima ideologie care a avut   nevoie ca de aer de inamici și practic nu a supraviețuit istoric decât creându-și necontenit alți și alți dușmani pe măsură ce cei anteriori erau lichidați. Distrugerea lor reprezintă adevăratul „motor revoluționar”. Comunismul a turnat milioane de litri de sânge în rezervor. Cei interni erau cel mai ușor de eliminat, cei externi, mai greu, dar nu imposibil. Iar Lenin și Troțki au fost primii administratori și instigatori ai doctrinei asasinatului de stat, chiar dacă ambii sunt relativ eludați, având în vedere recordurile lui Stalin și Mao. „Purtător al unei cunoașteri absolute asupra istoriei și societății, partidul leninist concentrează în el dorința de a o rupe definitiv cu trecutul și pretinde că întemeiază o lume mai bună. (…) Odată ajuns la putere, partidul leninist devine instrumentul totalitarismului, pentru că este intrinsec totalitar. Nu-i ajunge să-și mobilizeze energia pentru construirea paradisului promis; mai trebuie și să convingă societatea că socialismul deja a început, altminteri trebuind să declare falimentul ideologiei” Definirea sistemului totalitar este convingătoare și completă „Partidul, de concepție totalitară, construiește un stat totalitar îndată ce a cucerit puterea. Legătură dintre ideologie, partid și stat, toate totalitare, este indisolubilă. Partidul este totalitar pentru că are competență peste toate: politică, economie, știință, spiritualitate; este totalitar și deoarece concentrează în mâinile sale totalitatea puterilor, cea seculară, dar și cea spirituală, atribuindu-și sacralitatea Bisericii; este, de asemenea, totalitar când folosește atributele statului pentru propriul folos ideologic și când îmbracă haina națiunii” Național-comunismului, pe care l-am experimentat și noi, în România își are și el explicația lui, căci cu „cât speranța în socialism se erodează, subminată de confruntarea cu proba realității, cu atât naționalismul va avea tendința să i se substituie. Acest fenomen de compensare/substituire se va regăsi în toate țările comuniste, sub forme naționale diferite ținând tocmai de particularitățile naționale, dar și în partidele de orientare marxistă-leninistă care n-au ajuns la putere. Toate vor sfârși prin a-și exalta propria nație, propagând chiar o anumită xenofobie. (…) Fuziunea naționalismului și comunismului devine cel mai <perfect> totalitarism, combinația de șovinism istoric și dogmatism ideologic duce la distrugerea ființei umane. Iar faptul că Albania și Coreea de Nord se număra printre cele mai crude tiranii născute din marxism-leninism dovedește cât de periculos este amestecul genurilor.”  

Extraordinar de exactă este ecografia întâlnirii dintre cele două totalitarisme ale secolului trecut, a celui nazist și a celui comunist, idilă care avea să se termine tragic pentru zeci de milioane de oameni. Însă regimului sovietic i-a convenit și înfruntarea căci era pregătit, cel puțin psihic „Regimul sovietic face față șocului, pentru că este în elementul sau. Nu există alt comunism decât cel de război, sistemul totalitar care creează ideologia nu are nevoie să se reconvertească, este de ajuns să se adapteze la noua situație ca să existe, ba chiar să crească. Născut din război, totalitarismul se hrănește cu el” Să nu uităm că „Totalitarismul este o stare de război permanentă” Războiul distruge individualismul uman, egoismul, necesitatea de prezervare, fie că îl face pe individ să creadă că luptă pentru un ideal măreț, fie îi permite sistemului să înăbușe în sânge orice împotrivire care este privită drept trădare „Două regimuri totalitare care dau mână liberă nocivității sistemului lor: negarea omului, disprețul față de viață, supunerea totală a societății la imperativul războinic, ura față de celălalt, centralizarea puterii, absurditatea și impunitatea conducerii…Niciodată Roșii și Brunii nu au semănat mai mult decât atunci când au încrucișat armele”.  

Comunismul s-a dovedit a fi un parazit extraordinar de rezistent și, ca orice parazit, capabil să se muleze pe structura societăților în care s-a infiltrat „La modul general, remarcabila capacitate a ideologiei marxist-leniniste de a se adapta la particularitățile fiecărei țări cucerite în secolul XX explică de ce, dincolo de structurile de putere similare, copiate după modelul originar instaurat de Lenin, comunismul a putut să-și dezvolte forme de dictatură națională, care aveau să-i permită să reziste, în ciuda dezastrelor produse. Ceea ce se va confirma în fiecare țară europeană aflată sub dominație sovietică și cu atât mai mult, ulterior, în comunismul asiatic”. Istoricul francez este foarte familiarizat și cu efectele comunismului în țările satelizate de Stalin, implicit cu ceea ce s-a întâmplat în România comunistă, el fiind de altfel un frecvent oaspete al Muzeului Memorial de la Sighet, inițiativa Anei Blandiana și a lui Romulus Rusan, participând la mai multe evenimente de un înalt nivel științific. „Instaurarea regimului comunist este întotdeauna o sursă de suferință pentru populație, care este victima lui. În noile democrații populare, cel puțin două sectoare funcționează bine, se dezvoltă chiar: poliția politică și lagărele de concentrare. Efectivele celei dintâi numără în medie 1% din populația totală a fiecărei țări, iar ale celei de-a două tind să se extindă geografic.” Albania avea la începutul anilor 1950 doar 19 lagăre, Bulgaria 86, Cehoslovacia 422 iar numărul condamnaților este impresionant (mai ales în Ungaria, unde ar fi vorba despre 850.00 între 1948-1952, 200.000 în Cehoslovacia, 187.000 în Bulgaria etc). Studierea istoriei războiului rece, oferă și din prisma primului volum a trilogiei comunismului, asamblat cu o migală incredibilă de istoricul francez Thierry Walton, anumite concluzii care sunt valabile și astăzi, într-o lume liberă, care se confruntă cu agresivitatea Rusiei lui Putin sau perversitatea influenței crescânde a Chinei comuniste. Doar prin fermitate, îndiguire, asanare (și a fenomenului corupției interne) și forță, se poate limita amenințarea noului/ vechiului dușman autoritar, care nu le recunoaște decât pe acestea tocmai pentru că își are rădăcinile în lumea comunistă.

În abordarea sa istoricul francez nu ezită să analizeze și comunistele exotice, precum cele sud-americane și asiatice căci, în mod paradoxal, tocmai în aceste regiuni el pendulează până astăzi (RP. Chineză, RPD Coreea sau Cuba). Nu trebuie să obosim să afirmăm că Che Guevara a fost un criminal revoluționar de origine argentiniană. După prăbușirea regimului Batista din Cuba, a fost numit responsabilul închisorii La Cabană, ridicată de spanioli pentru a proteja rada Havanei. Aici s-a apucat să fie un mic Stalin (de altfel acest scelerat avea un mare respect pentru marele călău de origine gruzină, uneori semnând scrisorile Stalin II), organizând represiunea, asistând la asasinarea a sute de militari sau oficiali ai fostului regim, care nu avuseseră inspirația sau posibilitatea să fugă. Instrucțiunile pe care le dădea torționarul erau simple „Nu tărăgănați procesele. Aceasta este o revoluție. Nu folosiți metodele legale burgheze, probele sunt secundare. Trebuie să acționați din convingere. Aveți de-a face cu o șleahtă de criminali și de asasini” Uneori, seara, în timpul încântătorului apus de soare cubanez, romanticul Che se urca pe zidul fortăreței, se întindea pe spate și urmărea execuțiile, fumând, evident, o havană. Chipurile, prezența lui îi îmbărbăta pe soldații care apăsau pe trăgaci cu o mai mare convingere. Revoluționară. Și Thierry Wolton atinge, chiar dacă nu insistă (probabil o va face în vol. 3 dedicat complicilor delirului comunist) atracția pe care au resimțit-o unii intelectuali occidentali sau personalități din show-biz-ul mondial (cu un puternic impact mediatic, propagandă bolșevică nu se interesa de oricine) față de revoluția din Cuba. “Puterea castristă își face o specialitate din organizarea de călătorii pentru personalități care duc lipsă de senzații revoluționare (…) Abil întreținută de actorii înșiși, credulitatea occidentală nu va fi niciodată atât de mare și durabilă că în privința Cubei”[2] Cei mai îndrăgostiți au fost Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, evident.

Din când în când Thieryy Wolton oferă inserturi și din celelalte două volume, ceea ce este inevitabil, având în vedere complexitatea demersului sau. Despre credibilitatea și naivitatea occidentală el scrie că „Antagonismul dintre democrație și totalitarism nu e întotdeauna înțeles cum trebuie, și asta atât din necunoaștere, cât și din naivitate, pe care propaganda comunistă știe să le exploateze. Dacă sistemul este în esență condamnabil în ochii elitei conducătoare occidentale, reușitele sale mult trâmbițate sună tentant. Lumea capitalistă, încâlcită în ciclurile ei de dezvoltare-recesiunea, visează la ritmurile de creștere anunțate, la stabilitatea socială afișată, la prosperitatea revendicată de țările cu economia dirijată”. Comuniștii știm bine, sunt experți nu numai în arta represiunii dar și în cea a simulării și disimulării „Un sistem totalitar știe să-și ascundă eșecurile la fel de bine cum știe și să-și preamărească succesele imaginare”Un alt fapt incontestabil este și că secretomania care domnește în aceste regimuri împiedică inovarea care este stimulată/încurajată/finanțată doar dacă servește scopurile militare. În rest, sistemul comunist (până recent este cazul și cu RPC) se baza pe furtul tehnologiei occidentale. Atunci când acesta este limitat, sistemul gâfâie căci este incapabil să inoveze. Și pentru că este unul anti-concurențial.

Cartea lui Wolton este o istorie de o amploare neobișnuită iar ambiția lui de a îmbrățișa întregul fenomen comunist este herculeană și, cu toate acestea, îi iese de minune căci cele trei istorii ale lui oferă o panorama completă a comunismului. Care este explicat și prin poziționarea sa în societățile pe care le-a devastat. Fără minime cunoștințe despre această istorie locală nu putem înțelege de ce în unele locuri comunismul a eșuat iar în altele a sufocat și parazitat pe termen lung dezvoltarea societală. Nu ne rămâne decât să așteptăm următoarele două volume ale acestei trilogii fundamentale pentru cunoașterea fenomenului comunist și a consecințelor lui nefaste, care afectează grav în continuare și societatea româneasca la aproape trei decenii de la prăbușirea regimului Ceaușescu.

[1] O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică. Vol. 1 Cu pumnul de fier. Călăii. Editura Humanitas, 2018

[2] Despre acest subict spumos am şi noi un mic capitol în „Mirajul utopei” (Editura Vremea, 2013) intitulat „Mirajul Cubei castriste” care a fost publicat iniţial în paginile Revistei 22.

Articol apărut inițial in Revista 22, nr. 16/2019, 20 august-2 septembrie 2019.

Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iaşi, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iaşi, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control şi propagandă  (Vremea, Bucureşti, 2013) Viaţa şi moartea în Gulag (Vremea, Bucuresti, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene (Vremea, Bucureşti, 2017) Pedalând prin viaţă.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, Bucureşti, 2018).