Bogdan Crețu: Dacă ne temem de cuvinte, nu mai facem literatură
Așadar romanul „Cornul inorogului”(Polirom, 2021) – de ce acest titlu, cum a fost ales și când a primit (în cursul scrierii) acest titlu?
Multă vreme fișierul în care adunam fragmentele pe care le scriam s-a numit simplu „Roman”. Nici nu mi-a trecut prin minte să-i caut un titlu pentru că nu am crezut că o să iasă o carte din exercițiile mele. Când mi-am dat seama că, puse cap la cap, pot alcătui același text, dacă mai adaug ceva rântaș, a apărut și problema unui titlu. Dați-mi textul oricui altcuiva și găsesc o soluție. În ceea ce privește romanul meu, m-am blocat. O vreme, titlul de lucru a fost Cenotaf. Un mormânt gol, un simbol al memoriei. Dar mi-am dat seama că e prea prețios, prea specializat. Apoi m-am gândit la altceva: În numele tatălui. Ideea era că personajul meu intră în scenă după moartea părintelui și trăiește el viața netrăită a acestuia. Numai că nu despre asta era totul. Am cochetat o vreme cu un alt titlu: Intimitate. E o teorie în carte, care spune că trăim într-o realitate dispersată, atomizată, că e imposibil să mai comiți gesturi care să fie legitimate unanim, care să capete relevanță sau semnificație publică, așa că singura zonă în care ne putem manifesta vitalitatea este aceea a intimității. Dar tot nu mi s-a părut că e potrivit. Apoi mi-am dat seama că greșesc dorindu-mi un titlu care să transmită totul despre carte. Și mi-am amintit că marile titluri de romane sunt fie banale (Don Quijote, Anna Karenina, Madame Bovary, Frații Karamzov, Ulysses, Ion, Moromeții etc.), fie aparent senzaționale, promițând, la limita kitsch-ului, scenarii exorbitante (Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, În căutarea timpului pierdut, Despre eroi și morminte, O sută de ani de singurătate, Zgomotul și furia, În absența stăpânilor, Bunavestire ș.a.) Și am simțit nevoia unui titlu care să funcționeze în răspăr cu romanul meu, să relativizeze patosul din el, să îndemne la o lectură în cheie ironică. Prima propunere, cu care am mers până în editură, a fost Porsche Panamera. Personajul meu fuge din propria viață la volanul unei astfel de mașini. Dar exista riscul ca firma de automobile să se implice prea tare în promovarea romanului, să-l sponsorizeze, să-și gândească strategia de promovare prin intermediul lui, să mă aleg cu o mașină de felul ăla și am zis că nu merită să-mi asum așa ceva. Titlul a venit în urma unei discuții cu Ovidiu Nimigean. El mi l-a strecurat, cu destule îndoieli. L-am rumegat și mi-am dat seama că ăla e. Cartea are o rețea mitologică în spate, am avut-o mereu în cap, nu întâmplător un personaj feminin se numește Diana și tot așa, nu o deconspir acum. Existau deja în roman trimiteri la inorog, Ovidiu a cules sugestia din carte. Inorogul – un simbol care acoperă atâtea, e și o imagine hristică, a sacrificiului, dar și una a superbiei și apoi o imagine cu încărcătură erotică. Plus că mi-a plăcut și jocul metatextual: în felul ăsta am legat cărțile mele una de alta. Oricât de diferite ar părea (și sunt), romanul Cornul Inorogului și studiul Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (abia reeditat la Editura Cartier) comunică între ele.
„Nimic din afară spre înăuntru. Nimic dinăuntru spre afară. Şi mai ales nimic dinspre trecut către prezent. Şi nimic dinspre prezent către trecut. Totul concentrat acolo, în acel punct. Identic cu sine. Acum. Aici. El însuşi.” – pare totul tranșant. Clar. Și totuși, în sufletul personajului Dinu Zărnescu, apar dilemele, apar nuanțările, procesele de conștiință….De la primele pagini ai știut că îl vei supune provocărilor?
Una dintre obsesiile personajului, care revine în buclă în roman: cum să devină el însuși? Cum să fie, spune el, identic cu sine, cum să fie contemporan cu sine însuși? Pare un soi de moft abstract, balonat, dar nu e. Cât din noi e în ceea ce facem? Cât de prezenți suntem în viețile noastre? Cât suntem, la urma urmelor, de vii, cât e rutină, inerție și cât e implicare, adică ezitare, decizie, suferință asumată în ceea ce ni se întâmplă? Suntem capabili să ne întoarcem împotriva noastră, a binelui, a confortului nostru ca să ne punem la încercare? Nimic nu e clar pentru Dinu. Nimic nu e în viața lui ordonat, binele la bine, răul la rău. E un amestec permanent. E o confuzie care s-ar putea să fie, tocmai ea, pecetea personalității lui. Oricum, se zbate, dar nu fuge de provocări. Dimpotrivă, le caută, li se abandonează. Asta a fost ideea inițială, să plimb un personaj prin tot felul de probe, de toate felurile: de la cele mediocre, călâi, la cele limită, de la cele diafane, la cele sordide.
De fapt, cum „s-a scris” acest roman?
Ai zis foarte bine, mai mult „s-a scris” decât a fost scris. A început dintr-o acumulare de tensiune, așa cum începe orice. Dintr-o căutare, dintr-o neliniște. Din nevoia difuză de altceva. Câteva arpegii (dar nu critice), pe care nu le-am luat în serios, m-au blocat. A fost foarte dificil să merg pe firul intuiției, vedeam ceva, dar nu știam cum să ajung acolo. Aveam câteva idei, câteva direcții, știam capătul, voiam să ajung pe creastă, pe vârf, dar nu aveam echipamentul necesar. Și a fost nevoie de antrenament, adică de muncă, până mi-am găsit fraza. După aia a fost o bucurie permanentă. M-am simțit împlinit scriind. Despre asta e totul. Tot ce vine după scris e secundar, e mult mai puțin intens. Am fugit în textul ăsta vreo doi ani, cu întreruperi, dar m-am frecat de viață, ca să spun așa, cu un interes, să acumulez senzații, stări, mici nuclee epice care să se poată topi în text.
Se „autotestează” Dinu? Își caută limitele? A fost moartea tatălui doar un element declanșator al unui proces care oricum ar fi survenit?
Da, își provoacă tot felul de experimente, nu la suprafață, pentru că acolo toate îi ies: are o carieră universitară, e un om liber, de care nu depinde nimeni (asta condiționează libertatea), care nu depinde de nimeni, e un scriitor de succes și tot așa. Ar trebui să fie un om mulțumit. Dar nu e. Și atunci începe rătăcirea printr-un labirint erotic. E o căutare de sine, e un fel de inițiere, am avut de la bun început modelul ăsta în cap. Dar Dinu intră în scenă, poate nu întâmplător, într-un moment-cheie al vieții sale, după moartea tatălui. Abia asta îl face un om liber, îl obligă să-și asume propriul rol. E pe cont propriu, i se întâmplă ceea ce caută. Mereu e așa, nu e vorba de întâmplare, nici de noroc sau ghinion, e vorba de potrivire. Când o întâlnește pe Diana și începe nebunia, e pregătit pentru așa ceva. Și ea e pregătită. Nu știu cum ar fi fost Dinu fără moartea tatălui său, dintr-un motiv simplu: nu mi l-am imaginat niciodată astfel. Moartea tatălui e nașterea personajului. Ce a fost înainte e irelevant, e banal. Nu îi aparține. Dinu se naște din moartea părintelui.
Mă gândesc la fraza: „ruşinea. Starea aia care, ştia bine Dinu, era cea cu adevărat creativă, mult mai creativă decât beţia, pentru că făcea loc lucidităţii.” Te face rușinea lucid și, implicit mai creativ?
Toți am trăit astfel de situații. Rușinea e insuportabilă, pentru că te expune. Te dezbracă, te arată cum ești, te dă de gol. Ești acolo, așa cum nu ai vrea să se știe că ești, în fața celorlalți și, dacă te duce mintea să nu fugi, în fața ta. Rușinea e un moment al adevărului. Reflexul e să te ascunzi, să te reabilitezi. Dar există și un impuls mai consistent, profund: să nu îți abați privirea, să te uiți la tine atunci, în clipa aia. Să îți asumi rușinea. Să cauți să înțelegi. Ca orice situație de criză, ca orice deșirare a confortului psihic, ca orice comoție psihică, sigur că te poate face mai creativ. Starea aia propice creației nu vine niciodată din complezență.
E valabil și pentru scriitori? Nu, nu mă refer neapărat la mahmureală…
Poate fi valabil. Scriitorul e și el om, scrisul asta face, sfredelește în umanitatea noastră. Nu scriem, cum cred naivii, sentimentalii, cu binele din noi, cu partea noastră luminoasă, pe care vrem să o arătăm lumii. Nu scriem nici nu bunul-simț, nici cu valorile noastre morale. Dimpotrivă, cred că ele te pot bloca, sunt niște prejudecăți care funcționează în viața civilă, dar nu te duc departe în scris. Scriem și cu răul din noi, cu mizeria din noi, cu frustrările și complexele noastre, cu fanteziile mereu refuzate, cu neîmplinirile, scriem mai ales cu tensiunea care se creează între binele și răul din noi.
„Conștiința zace în zona mațelor”? Dar sentimentul de vină, unde zace?
Tot pe-acolo. Nu există senzații, stări, sentimente strict spirituale, sufletești sau raționale. Totul capătă o exprimare somatică, trupul are propriul răspuns la ceea ce ne provoacă. Uneori el preia prea-multul psihic, îi găsește o rezolvare prin vreo boală care se lasă tratată, care pare un eveniment fiziologic de manual. Explicabil. Dinu al meu e foarte atent la propriul trup, se simte străin de ce se întâmplă înăuntru, dar își dă seama că nu poate controla totul, că esențialul vine de undeva din adânc.
Tatăl lui Dinu e un personaj construit aparte, cu multă atenție. Și nu suspectez aici doar sentimentul de vină al fiului. E mai degrabă o speculație de natură freudiană – de fapt, cât de mult contează pentru un bărbat vocea tatălui? „Acum, că tatăl nu mai era, silueta fiului era nevoită să iasă în faţă, să capteze lumina.” – moartea tatălui este în roman un fenomen determinant în evoluția personajului. De ce pare că „îl obligă” această moarte să se reevalueze?
Pentru că e realmente un cataclism care îți redesenează lumea. Există un înainte de și un după. Dar realitatea nu mai e fluidă, e despicată, rana se va repara, dar cicatricea va fi mereu acolo ca un semn al durerii, ca o formă a memoriei. Nu moare un om, moare o parte din tine. Și tu ai de a face cu golul care s-a căscat în tine. Te reimaginezi. Te reevaluezi. Și mai ales îți pui întrebări. Nu te mai ajută teoriile, nu te mai ajută cărțile. Te ajută mai mult înțeleptul tău trup, care încasează și traduce cum poate șocul afectiv. Moartea devine ceva simplu și hidos. E una dintre obsesiile personajului meu. Odată cu dispariția tatălui, și-o sumă ca temă majoră a conștiinței. Și asta face ca totul să se transforme. Până atunci fusese un puțoi, un superficial voios, care refuza să se ia în serios. Deodată nu mai e loc de întors, nu mai poate fugi. Nu e nimic special, ni se întâmplă tuturor, depinde ce facem cu asta.
De ce această plasare a lui Dinu tot într-o zonă literară (ba chiar apar și nume ca Breban, Nichita, Matei Călinescu, Cărtărescu etc) – din familiaritatea autorului cu domeniul? Sau e o modalitate de retrospectivă (interpretată și personală) a mediului literar?
Nu e nici o proiecție a mea în personajul Dinu Zărnescu. El e scriitor, deci se agită în mediul potrivit. Nu am șters contururile acestei lumi literare, dar nici nu le-am adus în față. Una dintre temele cărții e literatura, obsesia lui Dinu pentru literatură, pe care o înțelege ca pe una dintre probele esențiale. Tot ce i se întâmplă unui scriitor e parte din literatura lui, lumea devine o reflexie a acesteia. Acolo se întâlnesc toate obsesiile, e un spațiu-sinteză: și moartea, și dragostea, și erotismul, și complezența, și ezitările, și curajul, și lașitatea, și teama, și bucuria. Dar fundalul acesta, în care plutesc unele nume cunoscute, este estompat, nu are consistență în sine. M-a interesat literatura, nu viața literară.
Personajul Iza Weingold – unul de care eu am fost foarte atrasă, recunosc – are un corespondent în lumea reală? De la ce a plecat?
Nu, nu are un corespondent în viața reală. A plecat din nevoia unei anumite simetrii narative. Sunt în carte câteva ipostaze ale feminității, ale erosului. Iza e una dintre ele. Dar Iza e și un mod de asumare până la capăt a literaturii. Și mai e o sumă de percepții ale celorlalți. E o falsă bătrână, e o falsă victimă (a fost violată în pușcărie de niște securiști și a născut copilul rezultat în urma acelei profanări). Am simțit nevoia să o plimb prin mai mule capitole, pentru că a rămas un om extrem de viu, spre deosebire de fostul ei soț, care a fost și a rămas până la capăt un mort viu. Abia duhoarea morții, prin boală, îl aduce la viață. Pentru tânărul Dinu, Iza e un model, o maestră.
Și, speculând în acest sens, orice scriitor (indecis) ar avea nevoie de o Iza?
Da, ar avea, dar unde să o găsească? Eu am găsit-o, pentru că am avut și am norocul unor mari prietenii în viața literară: cu Marin Mincu, cu Emil Brumaru, cu Nicolae Breban. I-am vampirizat pe toți, mi-am extras de multe ori energia scrisului din monomania lor. Pentru că sunt autori care au dat totul, poate mai mult decât totul literaturii. Și-au transformat viața în text, au renunțat la confortul social sau material, adesea la liniștea familială, pentru ca totul să se așeze așa cum trebuie în scris. Am stat pe margine și i-am invidiat, fără să am curajul lor. Asta nu înseamnă că Iza e o proiecție a acestora. Iza vine din capul meu, nu mă pricep să fac copii după natură. Sper că doar după natura umană…
Fiecare femeie (Diana, Marina, Ana, Vica, Raluca, Marta, Fulvia, Medeea, Frida, venera, Sidonia, Olimpia…) dă ceva și pare că ia ceva. Ce reprezintă de fapt femeile din viața lui Dinu? – un catalizator, un mod de a se cunoaște mai bine, de a accede la propria libertate, o cale (singura poate) susceptibilă de a se construi pe sine?
Dacă e cum spui, nu pot decât să tresar bucuros. Sunt experiențe care îl fac om. Și el, la rându-i, dă fără să pretindă ceva la schimb. Nu e un seducător, nu e un Don Juan, e un stângaci. Nu e un cinic erotoman, ci un biet om fascinat de Diana, care intră în jocul ei și acceptă ca viața lui să se transforme într-un performance. Că cele mai multe probe sunt erotice e o întâmplare, dar niciodată nu rămân acolo. Sau transformă experiența erotică în altceva, într-o metodă de căutare a sinelui, cum spui. Nu știu… Ce știu însă sigur e că, din punctul meu de vedere, nu Dinu Zărnescu e important în carte, ci personajele feminine. Eu unul de ele sunt mai atașat.
Speculând, nu i-ar fi fost suficientă doar Diana, singura de un magnetism erotic evident, de un cinism splendid?
Diana îi e mai mult decât suficientă. Asta e problema. Dacă i-ar fi fost, cum spui, suficientă, ar fi putut rămâne cu ea, ar fi format un cuplu, s-ar fi iubit la început pătimaș, apoi tot mai domestic. Dar Diana nu e o femeie oarecare, ea e o sălbăticiune, un fel de zeiță. Dinu trebuie să plătească actul de lezmajestate, erezia, faptul că a privit-o altfel decât trebuia, că a văzut-o în timpul unui performance (Diana e artistă) goală. Diana e energie pură, am adus-o rar în prim-plan, pentru că realitatea se dizolvă în prezența ei, ea e nebunia lui Dinul, locul ei e în capul și în sufletul și în vintrele lui, nu alături de el.
Sau Ana?
Ana e tot ce Diana nu poate fi. E fragilă, e delicată, e răbdătoare. E un fel de Penelopa, care izbucnește însă în final și dă de pământ cu prostia și confuzia de sine a lui Dinu. Mie mi-e dragă, mi se pare că e unul dintre cele mai profunde personaje ale cărții. Nu insist, spun doar că există o logică narativă în care aceste personaje se raportează unul la altul. Sunt, de fapt, ipostaze ale aceluiași prototip. Cele mai multe poartă și un semn tainic. Dar nu dau prea multe amănunte?
Să ne oprim o clipă asupra scenelor erotice. Ar trebui să ne temem de cuvinte? Cum își asumă un scriitor erotismul din roman? Îl aruncă pur și simplu pe seama personajului?
Dacă ne temem de cuvinte, nu mai facem literatură (Sunt conștient și că, dacă răstorn fraza, e la fel de adevărat). Dacă nu ne asumăm riscul, dacă imaginația noastră se lovește de un zid al prejudecăților, e bine să facem altceva. Cuvintele nu sunt nici nevinovate (mai ales azi, când există o suprainterpretare a lor, când au o tradiție conceptuală niciodată neutră), dar nici vinovate. Cuvintele nu sunt în sine nici vulgare, nici caline. Viziunea care se încheagă prin intermediul lor dă tonul. Mie erotismul mi se pare una dintre cele mai dificile provocări pentru un scriitor. Nu o ascund: așa a început aventura mea. Am vrut să mă pun la încercare: pot să scriu o pagină erotică sau nu? Primele au fost de o stângăcie demnă de candoare. Aș fi putut fi șantajat cu ele dacă le-aș fi păstrat. Dar să răspund la întrebare… Sunt mai multe soluții în privința erotismului. Sigur, cel mai simplu e să-l pui pe seama personajului. Pentru că există un ritual erotic, de o tandrețe, de o ezitare, de o fragilitate care îl fac aproape inexprimabil. Privit din afară, acest ritual poate părea fie kitsch, fie mecanic. O scenă erotică nu poate fi nici povestită, nici fotografiată exact. Provocarea e în primul rând stilistică: ritmul frazei trebuie să preia ceva din mirarea și din șovăiala și din frenezia gesticulației. Și mai ales privirea nu trebuie să fie brutală, îndrăzneață, ci ingenuă, speriată, pentru a nu rata misterul care stă la baza oricărei experiențe erotice profunde (există și simulacre). Din pricina asta n-am să știu niciodată dacă mi-au reușit aceste scene sau nu. Știu, în schimb, că există întotdeauna o percepție extraestetică asupra artei care imaginează erotismul. Și că e dificil de asumat, deși sunt lucruri care ni se întâmplă tuturor, omenești, prea omenești. Orice aș face, nu mă pot debarasa de o senzație de jenă, de neliniște. Sunt mult mai pudibond în viața reală decât în scris. Când scriu, intru într-o convenție și într-un ritm de care mă las controlat: sigur, eu le-am creat inițial, e o tehnică, sunt alegeri de făcut, dar apoi ele dau tonul.
Deci, o femeie frumoasă nu e niciodată doar o femeie frumoasă, ci, deopotrivă, o promisiune sau o amenințare? – nu, nu mă refer la ceea ce crede personajul…
Asta nu știu. Eu știu doar ce crede personajul meu. Ce simte, mai bine zis. Pot să-mi dau doar cu părerea: o fi vorba de tensiunea care se poate isca între doi oameni, dincolo de rolurile lor sociale, dincolo de protocol, dincolo de percepțiile oficiale, ideologice, dincolo de coduri. E zona intimității, aceea care nu se lasă cenzurată. E cenzurată, dar abia după ce s-a manifestat, fie și numai virtual.
Să presupunem că miza majoră a personajului ar fi de a fi contemporan cu sine însuși. Detașându-te și, aruncând o privire de critic literar (y compris, o privire obiectivă), reușește personajul Dinu acest deziderat?
Cred că toate răspunsurile de până acum au fost date de criticul literar care încep să fiu atunci când îmi amintesc de cartea asta. Când am scris-o, mă tem că nu prea a avut discernământ criticul ăsta literar. Nu știu dacă e bine sau e rău. Nu știu dacă reușește, nu prea cred. E clar însă că încearcă, e clar că se caută, că nu fuge de provocări. Uneori asta e suficient. Mai știu că finalul (care era altul într-o primă versiune) îl scoate pe Dinu din viața lui. Nu știm unde îl duce, l-am vrut deschis. Am lăsat totul suspendat, în aporie, ca să mă fandosesc. Poate moare. Poate are o a doua viață. (A treia?) Poate, poate, poate. Oricum, se simte viu. Deci contemporan cu sine, nu? E într-un timp ontologic. A suferit, a iubit, a cunoscut tot felul de experiențe care l-au îmbogățit prin umanitatea lor. Își pune întrebări. E tot ce poate face, răspunsurile nu contează.
Rămâne valabilă afirmația: lucrurile care pot da peste cap o viață decurg din lucruri banale?
Nu știu, nu-mi aparține. E a naratorului care, poate, o fi împrumutat-o de la personaj. Mi s-a mai zis că se poate decupa din roman o mică antologie de aforisme. Nu le-am căutat, ele au venit dintr-o nevoie de ritmare a frazei, de rupere a faptelor, de contrapunct. Dintr-un calcul de proiectare a întâmplărilor într-un plac contrafactual, generic, alegoric poate. Dar e banal, la urma urmelor: oricât am trăi într-un cadru reglementat, prin morală, prin legislație, prin educație, prin cultură, prin ideologie și politică, tot nu putem elimina cu totul provizoratul. Viețile noastre nu au, slavă Domnului, o structură silogistică. Suntem încă oameni, nu androizi.
Citez: „dovada clară a uriaşei prostii/a lui şi a celor mai mulţi bărbaţi, /incapabili să priceapă/ lucrurile cele mai simple. ” – Și totuși, Dinu scrie o carte despre intensitate…
… Sau așa crede el. Nu e nici o contradicție: prostia, adică incapacitatea de a cunoaște, de a pătrunde misterul e una dintre formele intensității. Lucrurile cel mai simple sunt insondabile. Iubim și nu știm de ce, nu e o reacție chimică, de laborator. Murim și tot nu știm de ce și care e logica și ce e după. Știm doar cum, nu știm de ce. Dacă nu ne refuzăm astfel de întrebări simple, ne plasăm în zona ezitării, a mirării. Poate a fricii. Oricum, a intensității.
De ce oare citind, mi-au venit în minte scene din „Californication”? bine, mutatis mutandis, cu un personaj mult mai… cerebral
Absolut din întâmplare! Nu e nici meritul, nici vina mea. Sincer? E o piesă a celor de la Red Hot Chili Peppers, zic bine?, la asta m-a dus întâi mintea. Dar am căutat pe google Californication. E un serial TV, înțeleg, nu mă uit la seriale, nu l-am văzut niciodată. De unde atunci eventualele asemănări? Aici tu ar trebui să răspunzi… Răspunsul meu simplu e că nu există povești inedite. Există numai reacții proprii, irepetabile, la provocări similare. Putem cel mult insolita, nu reinventa la nesfârșit totul. Și bine că e așa, ce ne-am face dacă am fi nevoiți să o luăm mereu de la zero? Și sentimentele sunt tot o formă a memoriei. Eu unul cred că o formă a memoriei culturale chiar. Simțim ce am fost educați să simțim. Percepem lucrurile într-un anumit contur și rar ieșim din el. Și numai când o facem ne apropiem de creație. De la Californication pornisem, nu?
De ce a fost mai greu de asumat acest roman decât de scris?
Pentru că e ceva nou pentru mine. Dacă l-aș fi scris la 30 de ani, ar fi fost altfel. Așa, m-am prostit la bătrânețe… Dar și pentru că nu am fugit de tabuuri. Nu ale mele, ale noastre. Pentru că mă tem să nu fie citit greșit, ca un roman cu cheie. Nu e. Viața mea e liniștită, împlinită, domestică. Nu aș schimba-o pentru nimic în lume. Curaj am doar în scris. Dacă nu aș avea, nu aș mai scrie, la ce bun?
Se va crea un jalon în parcursul tău – înainte și după publicarea acestui roman? Și dacă da, în ce sens?
Nu cred. Cel puțin nu simt așa ceva. Eu îmi văd mai departe de ale mele, scriu ce am de scris. Nu am scris roman pentru că aș fi fost nemulțumit de critica literară. Nu aș putea renunța la critica literară. Și, în general, nu-mi plac șicanele care te aruncă în altceva, schimbările radicale de carieră nel mezzo del camin. Cred că trebuie să apeși în același loc ca să-ți iasă. Romanul e o formă în care s-a așezat scrisul meu la un moment dat. Și nu din ambiție, nu pentru că așa m-am încăpățânat eu. Cel mult, pentru că mi-am dat voie, pentru că nu am fugit de această nevoie. Presimt că se va mai așeza așa, dar nu fac distincția. Critica literară și ficțiunea nu sunt, oricât ar părea, discursuri radical diferite. Oricum, sunt, de acum, cele două fațete ale scrisului meu, care e un tot. Un inorog, cel puțin, face legătura între ele…
Dinu Zărnescu – un personaj care, așa cum m-ai avertizat când am început să citesc primele pagini – o ia razna. Cât de tentat ai fost să îl menajezi sau dimpotrivă, a fost un soi de plăcere scriitoricească să îl lași să coboare și să se ridice cât de mult „ a dorit” el?
Scriind ficțiune, primul impuls e să te minunezi de câte îți trec prin cap, de câte posibilități ai. Firește, cauți să alegi soluția cea mai potrivită pentru personaj, dintr-o sumă practic nesfârșită de posibilități. Nu poți trăda însă convenția pe care ai propus-o. Nu m-am simțit niciodată mai liber în scris (în viața de zi cu zi cu atât mai puțin!) decât cât timp am scris acest roman. Și mi-am zis că e ori, ori; ori la bal, ori la spital. Mai bine la bal, nu? Nu m-am cenzurat, nu m-am oprit la jumătatea drumului. Mi-a fost greu, de pildă, să scriu capitolul cu Olimpia, pentru că acolo m-am izbit de niște limite ale experienței, ale imaginație, ale gusturilor, ale educației mele și tot așa. Dar m-am încăpățânat și am continuat, am forțat. Sigur, personajul e acolo, dar tot tu, ca scriitor, intri în pielea și în mintea și în sufletul lui. Și chiar în trupul lui. E o experiență senzorială completă scrisul. Ca și lectura, de altfel… Și a mai fost ceva: m-am amuzat teribil să mă joc cu toate aceste posibilități. A fost singura oară când am simțit că am putere și m-am bucurat de asta, altfel nu-mi place puterea.
Până la urmă, Dinu este un ins pe care nu te poți supăra, nu-i așa? – afirmă la un moment dat unul dintre personaje. De ce această exonerare by default a personajului Dinu?
Pentru că ideea e să nu-l plasăm într-o paradigmă morală. Și nici în una ideologică. Dinu e un superficial care caută să iasă din superficialitate, nu știu dacă reușește, nu am vurt să îl rotunjesc, să am la capătul celor 400 de pagini un tip matur, înțelepțit în mod logic de cele întâmplate. E mai viu așa, lipsit de înțelepciune. E un iresponsabil, un imatur, un om care nu oferă nimic concret, care nu promite nimic. Care nici nu cere nimic. E un biet om care-și plimbă prin lume confuzia de sine. Nu se ia în serios. Să nu-l luăm nici noi prea mult în serios, propun.
Să își împingă trupul dincolo de limită prin scris – care este condiția necesară, suficientă și universal valabilă pentru un scriitor ca să se întâmple acest lucru?
Asta nu știu. Aș vrea să știu. Condiția ar fi, cred, să împingă experimentul textual până la ultimele consecințe, să transforme textul într-un spațiu liminal al trăirii, să-l gireze existențial. Să retrăiască sau să trăiască mai intens ceea ce e în text. Să înțeleagă scriind, să respire scriind. Să caute să preia în scris ritmul trupului, al pulsului, să transforme literatura într-un produs organic, viu. Cum? În proză, în primul rând prin ritmul frazei. Când imaginația e frenetică, fraza nu are cum să fi apatică, bleagă, cuminte. Când trăirile personajelor, experiențele lor sunt convulsive sau, după caz, leneșe, fraza trebuie să fie iritată, să urle, să geamă sau, invers, să plutească galeș, insinuantă, ca o felină. În cazul literaturii erotice, aici e totul, în adecvarea ritmului la trăire.
Un cuvânt pe care l-am întâlnit des, de vreo trei ori, în construcții cheie – hybris. Hybris văzut ca fiind ce anume, un nivel al experimentării?
Hybris – mai este el posibil în lumea noastră? Cum l-am defini? Ca gest de sfidare a cui? Ca act de lezmajestate împotriva cărui zeu? Care mai e absolutul lumii noastre? Ce ne mai poate duce pe noi, pacienți ai unei istorii care s-a așezat de câteva decenii, în această parte de lume, a civilizației europene, într-o traiectorie previzibilă? Stridențele pot apărea mai degrabă la nivelul infrarealității. În intimitate, cum crede personajul meu. Iubirea, erotismul, moartea – nu sunt toate forme ale limitei? Nu știu dacă hybris-ul e posibil, cred mai degrabă că nu, dar există uneori pulsiuni paranoide care ne fac să tânjim după intensitatea lui. Oare despre asta o fi fost vorba în carte? (Și, dacă da, de ce nu oi fi scris așa?)
Reducționist vorbind, ca un fel de provocare la care te invit: dacă aș scrie câteva cuvinte definitorii pentru roman – eros, moarte, cinism, hybris, literatură – care ar mai fi alte trei?
Nu-mi dau seama, deja e prea mult. Pot să forțez însă, ca să intru în joc. Să zicem iubirea, care nu e totuna cu erotismul, deși îl condiționează și poate fi condiționată de el. Apoi intimitatea, ca loc de refugiu. Și trupul, ca ultim bastion al conștiinței de sine.