În casa bijutierului din Salerno dimineața pătrundea timidă. Soarele își trimitea primele raze mai ascuțite din strada dinspre plajă, în camera de oaspeți, care era și gazdă a gravographului și a vitrinelor pline cu ultimele bijuterii create, încrustate cu pietre prețioase, metamorfoze moderne de liberty și baroc, cărora diminețile le potențau strălucirea, când lumina căpăta curaj, devenea jucăușă și iscoditoare, dornică să stăpânească toate ungherele ocupate temporar de musafirii veniți în vacanță.

Spre latura nordică, dintre clădirile  înalte, cu balcoane de fier forjat, de unde atârnau flori colorate, se auzeau mai întâi ecourile primilor pași grăbiți ai gunoierilor, începeau să răzbată apoi mirosurile bucătăriilor: focaccia și cafea, după care sarabanda feluritelor prăjeli ale bătrânelor gospodine ce nu voiau să le prindă căldura cu treaba neterminată. Din viscerele cartierului, după vreo sâmbătă mai lungă, geloziile unui cuplu tânăr scoteau din amorțeală tot gangul cu rol de stradă, care se umplea în scurt timp cu glasuri de peste tot, treburi făcute pe fugă, căci marea își așteapta adoratorii. Celor fideli le încredința plajele mai îndepărtate, greu accesibile. Îi primea și pe cei mai puțin sociabili. Majoritatea erau iubitori de lumină și de libertate; chiar și aceștia voiau uneori să uite de ei înșiși.

Dacă marea era tolerantă și cu firele mai triste, deși prefera exuberanța, camera de oaspeți avea o datorie testamentară de a încuraja și întreține entuziasmul. Își trăise tristețile generații mai devreme. Acum tolera doar eșarfele uitate pe spătarul canapelei, dezordinea desenelor cu coliere ori cercei și pozițiile încremenite ciudat ale lămpilor din acest atelier deschis curioșilor.

Străbunica lui Ludovico fusese principesă. Venise din sud să se căsătorească cu cel mai seducător bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Amândoi erau bogați. Frumoasă era și ea, dar o frumusețe insulară, n-ai fi zis că e italiancă. Dincolo de asta, avea o pasiune care îi răpea mult timp de la datoriile impuse de clasa socială în care se afla, deși s-ar fi potrivit ca temă: îi plăcea să deseneze. Soțul se amuza pe seama cartoanelor colorate. Era bucuros în sinea lui că avea o soție așa talentată. I-a dat ideea să-și aplice o broderie după unul din desene pe rochia de la balul de învestire în funcția de primar. Ce-i drept, soțiile celorlalți politicieni au fost mirate, căci verificaseră toate casele de modă din oraș, agențiile pariziene deschise în strada aflată de-a lungul mării și nu regăseau modelul îndrăzneț, dar atât de fin încadrat în rochia de mătase verde.

Anna a murit tânără. Era atât de frumoasă! Mulțumirea de a se fi împăcat cu socrii, care îi acceptaseră sminteala cu desenele îi rămăsese pe chip.

Ludovico s-a străduit să nu-și dezamăgească familia, era conștient de apartenența socială înaltă, pe care o percepea mai degrabă ca pe o datorie, decât mândrie. Problema era că nu știa ce drum să apuce. Bunicul îl învățase tehnicile meșteșugului de bijutier, le prinsese repede și pentru acest fapt îi lăsa adeseori spre șlefuire podoabele. O dată l-a certat pentru că nu respectase instrucțiunile, dar a regretat, căci băiatul găsise o formulă mai trainică de închidere a cerceilor, iar din safirul aplicat, prin modificarea modelului, se pierduse foarte puțin din piatră. Nepotului îi plăcea geometria în spațiu. Și astronomia. Și literatura. Era cel mai bun la școală din generația lui. După facultatea la Milano, revenise acasă. Tatăl îi specula mai mult cunoștințele economice și pe cele ale limbilor străine. Îl ajuta în contractele internaționale de vânzare a colecțiilor. Erau bine văzuți, mai ales în lumea colecționarilor și a spectacolelor. Împrumutau multor parade de modă ori la filmările de filme bijuteriilor lor. Astfel aveau reclama asigurată. Dar cel mai mult se bucurau când erau descoperiți de turiști care habar n-aveau de lumea cinematografelor și a modei. Încercau să obțină prin combinații de materiale un preț accesibil pentru orice gură-cască ce întra în micul magazin de la stradă, de la parterul casei. Lumina de pe chipul oamenilor fericiți că au o amintire nobilă din vacanță era răsplata creativității lor, care nu se regăsea în preț. De altfel, de modele nu duceau lipsă. Numai dosarul moștenit de Ludovico de la bunica Anna avea vreo 500 de pagini, din care reușise să finalizeze doar vreo cinci colecții. În paralel, avea propriile proiecții. Și de aici pusese în aplicare vreo șapte. Plus zecile de inele, brățări și perechi de cercei realizate în joacă și vândute. Piesele erau unicate, fapt specificat prin semnătura discretă a casei ce purta numele bunicului, pe care nepotul îl preluase. Turiștii grăbiți nu observau asta. Erau luați prin surprindere că prețurile nu depășeau 200 de euro. De obicei, se hotărau dintr-o privire asupra unei bijuterii, era ca dragostea la prima vedere.

DELIA BĂLĂICAN s-a născut pe 9 octombrie 1974, la Corabia. Este redactor-șef al „Revistei Bibliotecii Academiei Române”. Este abolventă a Facultății de Istorie-Limbi Străine a Universității din Craiova, promoția 1998. A urmat programul de Studii Aprofundate România în relațiile Internaționale, finalizat în 2001. Din este 2010 este doctor în Istorie al Facultății de Istorie, Universitatea București. Prin articole și studii de specialitate valorifică rezultatul cercetărilor referitoare la patrimoniu cultural: presă, corespondență, memorialistică, documente istorice inedite etc.

Este coautor al antologiei România La Centenar. 100 De Poezii De Pe Frontul Marelui Război (București, 2018) și al monografiei Domeniul Cntacuzino Florești. Despre trecut, prezent și viitor (București, 2019). Este, de asemenea, contributor în volumul editat sub auspiciile «Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”» – Războiul de fiecare zi: Viața cotidiană în tranșee și în spatele frontului în Primul Război Mondial (1914-1919) – (București, 2019).