O carte fundamentală pentru Kerouac şi pentru înţelegerea aşa-numitei „generaţii beat”

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Big Sur de Jack Kerouac, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză de Vlad Pojoga.

Împreună cu Pe drum, romanul Big Sur este una din creaţiile de vîrf ale lui Jack Kerouac şi un reper pentru viziunea sa asupra vieţii. Cartea relatează una dintre profundele crize existenţiale trăite de alter egoul autorului, Jack Duluoz. Însă în Big Sur, spre deosebire de alte romane ale lui Kerouac, personajul central este un scriitor devenit faimos după publicarea cărţii Pe drum şi care încearcă să scape de gloria proaspăt cucerită de „Rege al Beatnicilor”. Vrînd să evite gloata de admiratori care îl asaltează pînă şi acasă, Jack se retrage la cabana unui prieten de-al său, Lorenzo Monsanto, în pădurile din Big Sur. Numai că, după doar trei săptămîni, e copleşit de singurătate şi de o tulburare nelămurită, ce îl fac să revină în San Francisco. Aici se reîntîlneşte cu vechii săi prieteni, inclusiv cu legendarul Cody, şi intră iarăşi în cunoscuta spirală a petrecerilor, beţiilor şi degradării, căutînd totuşi cu disperare o cale de salvare. Scrisă în doar zece zile, într-un flux narativ ce captivează şi, uneori, copleşeşte şi care se încheie cu un poem-experiment elaborat în timpul şederii scriitorului la cabană, Big Sur este, incontestabil, o carte fundamentală pentru Kerouac şi pentru înţelegerea aşa-numitei „generaţii beat”.

„În multe privinţe şi în special prin directeţea lirică, ce reprezintă cuceritoarea marcă personală a lui Kerouac, aceasta este cea mai bună carte a sa… şi în mod cert n-a etalat nicăieri altundeva mai multă «delicateţe tandră».” (San Francisco Chronicle)

„O relatare umană şi exactă a extraordinarelor ravagii suferite în urma unui delirium tremens alcoolic de Kerouac, un scriitor extraordinar, ce a avut puterea să îşi ducă pînă la capăt naraţiunea poetică, sarcină de care puţini autori atît de chinuiţi ca el ar fi fost capabili… Şi, la apogeul geniului său umoristic, s-a salvat de chinuri încheind cu superbul poem «Mare».” (Allen Ginsberg)

„Este cu siguranţă cel mai îndrăzneţ roman al lui Kerouac şi unul ce va fi citit cu maximum de respect de toţi cei care iniţial s-au arătat sceptici faţă de întreaga mişcare beat.” (The New York Times Book Review)

Fragment

„Dar uneori în orgasm există un element paranoic îngro­zitor, care eliberează brusc nu o empatie dulce şi tandră, ci un fel de venin totemic care se dispersează în corp – Simt o imensă şi înfiorătoare ură faţă de mine şi faţă de tot, o senzaţie pustie, departe acum de uşurarea obişnuită, de parcă puterea şirei spinării mi‑ar fi fost furată intenţionat, fix de la mijloc, de către o imensă forţă vrăjitorească – Simt cum forţele răului se adună în jurul meu, venind de la ea, de la copil, de la pereţii cabanei, de la copaci, până şi gân­dul subit la Dave Wain şi Romana e unul malefic, toate vin spre mine – O las pe biata Billie cu faţa în mâini şi mă reped să beau apă de la pârâu, dar de fiecare dată când fac ceva de genul ăsta, trebuie să fug înapoi şi să‑mi pară rău şi să o spun, numai că în clipa când o văd din nou, mă uit strâmb la ea, „Face altceva“, şi nu‑mi mai pare rău – Murmură ceva cu faţa în mâini şi băieţelul plânge lângă ea – „Doamne, ar trebui să se ducă la mănăstire!“ mă gândesc, repezindu‑mă înapoi la pârâu – Dintr‑odată apa din pârâu are un gust diferit, de parcă ar fi băgat cineva benzină sau kerosen în ea undeva mai sus – „Poate că vecinii ăştia vor să se răz­bune pe mine, asta e!“ – Gust apa cu grijă şi sunt convins că aşa s‑a întâmplat.

Stau ca un idiot lângă pârâu, cu privirea în gol, când Dave Wain vine cu paşi mari, cu un peşte în undiţă şi vocea lui nazală din vest, de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic neobişnuit, „Bă băiete, am stat două ore şi fii atent ce‑am prins! un nenorocit de păstrăv‑de‑mare, dar frumos şi jalnic, aşa cum o să vezi, un mic sfânt curcubeu, o să‑l curăţ acum – Deci fii atent cum se curăţă peştii“ şi înge­nunchează nevinovat lângă pârâu ca să‑mi arate cum – Nu am altă variantă decât să‑l privesc şi să zâmbesc – El zice „Pregăteşte‑te să fii dus în următoarele două zile într‑un tur pe insula Farollone, băiete, cu canari sălbatici coborând pur şi simplu pe barca ta la sute de kilometri în larg – Ştii, eu încerc să pun bani deoparte pentru o barcă de pescuit, cred că pescuitul e mai mişto decât orice altceva şi am de gând să‑mi reorganizez complet viaţa pentru asta, chiar dacă văd imaginea ţeapănă a lui Fagan cu un baston noduros şi ţipând ascuţit, dar ar trebui să vezi ce repede poţi momi sute de heringi şi somoni curaţi într‑un minut jumate, ăsta‑i adevărul, şi tu te plimbi pe‑acolo în cămăşi de lucru şi căciuli de lână – Omule, ştiu totul despre asta şi scriu un articol final, definitiv, despre munca pe brânci, munca pură, care ne aduce salvarea tuturor – Când eşti în larg, e acolo o lumină foarte primordială, e pescuitul – Eşti vână­tor – Păsările îţi găsesc peştele – Vremea te împinge de la spate – Blocajele stupide ale minţii se dizolvă în faţa oboselii crâncene şi totul ajunge unde trebuie“ – Cum stau acolo ghemuit, îmi imaginez că poate Billie îi spune Romanei ce s‑a‑ntâmplat în cabană şi Dave o să afle în curând, chiar dacă pare să ştie destul de multe despre ce se întâmplă – A şi făcut câteva aluzii, ca acum, „Arăţi de parcă ai trăi cea mai nasoală perioadă din viaţa ta, copilul ăla, Elliott, ajunge să înnebunească pe oricine, iar Billie, sigur, ea e o târâtură mică şi agitată – Fii atent, aşa scoţi solzii, cu cuţi­tul ăsta de‑aici“ – Şi eu mă mir că nu pot fi îndeajuns de util, uman de simplu şi destul de bun ca să vorbesc nimi­curi, să‑i fac pe ceilalţi să se simtă mai bine, ca Dave, uite‑l acolo, lung şi cu obrajii supţi de la cât a băut în ultimele săptămâni, dar nu se plânge şi nici nu suspină într‑un colţ, aşa ca mine, măcar face ceva în privinţa asta, se pune la încercare – Îmi dă şi el iarăşi senzaţia că sunt singura persoană din lume căreia îi lipseşte umanitatea, la dracu’, e‑adevărat sau, oricum, eu aşa mă simt – „Ah, Dave, într‑o bună zi tu şi cu mine o să mergem să pescuim la mina ta părăsită de pe râul Rogue, ha?, până atunci o să ne simţim noi mai bine cumva, băga‑mi‑aş“ – „Păi, cam tre’ s‑o lăsăm mai moale cu pileala, Jack“, şi zice „Jack“ cumva trist, aşa cum zicea Jarry Wagner în căţărările noastre de vagabonzi dharma pe munte, când ne împărtăşeam unul altuia suferinţele, „da, şi bem cumva prea multe băuturi DULCI, ştii că tot zahărul ăla fără mâncare ajunge inevitabil să‑ţi strice meta­bolismul şi să‑ţi umple sângele de zahăr până în punctul în care nu mai ai putere nici cât o găină, mai ales tu, săp­tămâni întregi n‑ai băut nimic în afară de vin dulce de Porto şi Manhattanuri dulci – îţi promit că sfânta carne a acestui peştişor te va vindeca“ (chicotit).

Mă uit dintr‑odată la peşte şi mă simt iar oribil, vechea schemă cu moartea s‑a pornit din nou, numai că acum o să‑mi vâr dinţii mei mari, anglo‑saxoni, în ea şi o să muşc din carnea tristă a unei vietăţi mici care cu numai o oră în urmă înota fericită în mare, de fapt, chiar şi Dave se gândeşte la asta şi zice: „A, da, gura aia mică sugea orbeşte din apele vesele ale vieţii şi acum uită‑te la ea, aici i se taie capul, nu trebuie să te uiţi, noi, marii păcătoşi beţivi, o s‑o folosim acum pentru cina noastră sacrificială, deci, de fapt, când gătim, o să spun o rugăciune indiană pentru ea, cu speranţa că e aceeaşi rugăciune pe care ar fi spus‑o indi­enii – Jack, într‑un fel poate începem să ne simţim bine aici şi punem de‑o săptămână mişto până la urmă!“ – „O săptămână?“ – „Am crezut că venim să stăm aici o săptămână“ – „A, am zis eu asta, nu, eu… mă simt groaz­nic în privinţa tuturor chestiilor… nu ştiu dacă pot face faţă… Înnebunesc cu Billie şi cu Elliott şi cu mine… poate eu o să trebuiască, poate noi o să trebuiască să plecăm sau ceva, eu cred c‑o să mor aici“ – Şi Dave e dezamăgit, nor­mal, oricum l‑am luat deja de la treburile lui ca să‑l aduc aici cu maşina, uite încă un lucru care mă face să mă simt ca un şobolan.”

Jean-Louis (Jack) Kerouac (1922-1969) s-a născut în Lowell, Massachusetts, într-o familie canadiano-franceză. La terminarea liceului a obţinut o bursă la Columbia University şi a plecat la New York împreună cu întreaga familie, dar în scurtă vreme şi-a întrerupt studiile şi s-a înrolat în Marina Militară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, viitorul scriitor a fost lăsat la vatră, considerîndu-se că ar avea un comportament schizoid. A lucrat o perioadă în Marina Comercială, apoi a pornit într-un şir de călătorii prin Statele Unite şi Mexic. Primul său roman, The Town and the City, a apărut în 1950, în timp ce romanul Pe drum, incluzînd numeroase elemente autobiografice, considerat adesea marca „generaţiei beat”, a fost publicat abia în 1957. Printre cărţile publicate ulterior de Jack Kerouac se numără Vagabonzii Dharma (1958), Tristessa (1960), Big Sur (1962), Visions of Gerard (1963). După moartea sa au mai fost publicate cîteva volume reprezentative, dar rămase în manuscris, printre care Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, scris în 1945 împreună cu William S. Burroughs şi apărut în 2008, şi Oceanul e fratele meu, scris în 1942. La Editura Polirom au apărut: Pe drum, Vagabonzii Dharma, Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, Oceanul e fratele meu şi Cartea trezirii. Viaţa lui Buddha.