Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Bastian de Dora Pavel, apărut de curînd în colecția „Fiction Ltd”, și în ediție digitală.

Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocînd secretul profesional, unui tînăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de pînă acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bîntuie încă de la naștere.

„Scrisul borderline al Dorei Pavel apare ca rezultatul fecund al unor interferențe culturale cu literatura occidentală anglofonă. Aceste interferențe situează ideatic thrillerele abisale și metafizice ale romancierei sub zodia unor autori precum Ian McEwan, Patrick McGrath sau Joyce Carol Oates, care aparțin, la rîndul lor, galaxiei eclectice a neogoticului postmodern. Hiperconcentrată și minimalistă, pe de o parte, iar pe de altă parte marcată adînc de sedimentări epice dense, cumulative, proza Dorei Pavel înglobează o formă particulară de neogotic. Un gotic hibridizat, ivit dintr-un psihism sumbru și fragmentat, dar nu mai puțin unul rezidual, remodelat și proiectat într-un nou organism paradoxal: ceea ce voi numi un neurogotic.” (Giovanni Magliocco, Università degli Studi di Bari Aldo Moro)

Fragment

Acum, la acea oră tîrzie, din salon răzbătea zgomot de monede rostogolite. Intruşii tăceau. Jocul se-ncinsese, paralizîndu-i pe cei care pierdeau. Cu patru ore în urmă, distinsesem rîsete, plesnituri din palme, trîntit de scaune, sticle destupate, sporovăieli şi chicoteli. Treptat, toate astea au început să se amestece cu clinchetul ascuţit al monedelor puse şi extrase pe rînd din joc. Erau tot mai nervoşi şi furibunzi. Din camera mea, resimţeam zornăitul direct pe creier. Aproape m-am sufocat cînd am auzit de dincolo un turn de piese răsturnîndu-se pe tăblia mesei. Mi-am simţit gura căscată, maxilarul blocat. Părea că cineva îmi presa mandibula, prinzînd-o ca-n cleşte, şi altcineva îmi turna monedele pe gît. Am identificat gustul metalic în cerul gurii. Mi-am acoperit urechile. Nu mai suportam frecuşul şfichiuitor al pieselor dure, oxidate, de serie. Monedele, atît de vulgare! N-am putut niciodată să le ating fără să-mi declanşez spasme în stomac.

Gîndul că acei maniaci nu mai pot fi opriţi şi alungaţi m-a împachetat în sudoare. Cum se-ajunsese aici?

Mi-am amintit de picioarele mele înţepenite. Nu mai făcusem plimbări serioase de zile întregi, nici nu le mai ştiam numărul. În timp ce muşchii îmi dădeau semne de atrofiere. Ori de cîte ori voiam să mă urnesc era ca şi cum ar fi urmat să escaladez un bulgăre de meteorit picat în mijlocul casei. O adevărată tortură. Doar ajutîndu-mă de mîini îmi puteam îndrepta şi dirija picioarele, unul după altul. Unul după altul.

Am văzut în uşa de vizavi statura scundă şi, de-o vreme încoace, mult prea corpolentă a agentului imobiliar Mladin, grăbindu-se să încurajeze jucătorii. Nu-i vedeam, doar îi ghiceam obrazul bucălat şi lustruit, părul scurtat perie, de pe-acum rărit ca păpuşoii. L-am auzit rîzînd înăbuşit, împreună cu ei. Rîdeau de mine, asta trebuie să fie.

 M-am răsucit iar pe picioare. Să stau pe loc cîteva minute, să-mi revin. În beznă, în colţul cel mai îndepărtat al încăperii, n-am fost observat cînd jucătoarea tînără, costelivă, cu cărare pe mijloc şi o coadă prinsă la spate, s-a ridicat de la masa de joc, a ieşit din salon, a traversat holul şi a intrat la mine. A păşit puţin buimacă, după ce se retrăsese o clipă, căutînd din priviri, de-a stînga şi de-a dreapta uşii, probabil un closet. A renunţat, iar cînd s-a asigurat că din spate n-o urmăreşte nimeni, s-a strecurat cu totul în cameră. Stupefiat, cu picioarele tremurînd, am văzut-o ondulîndu-şi şoldurile să-şi ridice fusta strîmtă de uniformă. S-a lăsat pe vine chiar dinaintea mea, dîndu-şi drumul şi uşurîndu-se pe covorul de sub picioare. Cît s-a slobozit cu geamăt şi zgomot, şi-a ţinut ţigara între buzele întredeschise într-o parte, ca-ntr-un rînjet. Am rînjit şi eu. A scuipat apoi ca un bărbat pe locul pe care se golise. O duhoare înţepătoare de amoniac cald, proaspăt emanat, mi-a dus palma la gură. Pierdusem momentul în care aş fi putut s-o opresc, dar mai aveam dreptul s-o fac?

Dora Pavel este licențiată în Litere și a lucrat în învățămînt, în cercetare și ca jurnalist radio. A publicat patru volume de versuri și două de povestiri, precum și trei cărți de convorbiri cu scriitori români. Odată cu apariția primului său roman, Agata murind (2003; ediția a II-a, Polirom, 2004; ediția a III-a revăzută, Polirom, 2014; tradus și publicat la Editura Crealite din Madrid), roman distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, autoarea abandonează definitiv poezia și proza scurtă, dedicîndu-se în exclusivitate romanului de ficțiune. A publicat, tot la Polirom, alte trei romane de succes, Captivul (2006; ediția a II-a, 2017), Pudră (2010) și Do Not Cross (2013; apărut în versiune spaniolă la Editura Dos Bigotes din Madrid, în 2018). A mai colaborat la elaborarea a două lucrări de referință: prima ediție cu litere latine a Bibliei de la Blaj a lui Samuil Micu (1795), tipărită la Vatican în 2000, premiată de Academia Română, și antologia Școala Ardeleană, vol. I-IV (apărută în 2018 în cunoscuta colecție „Opere fundamentale”), distinsă cu Premiul „Perpessicius” al Muzeului Național al Literaturii Române. Dora Pavel revine acum la Polirom cu un nou roman, Bastian, cu același imaginar de tip gotic în reliefarea laturilor abisale, fragile ale psihicului uman.