Volumul lui Romain Gary reprezintă în substratul său cel mai intim un monolog interior al personajului principal – Jacques Rainier – care asistă neputincios în fața declinului personal atât din zona profesională cât și din viața sa intimă, sexuală.. „Începeam să îmi pândesc trupul ca și cum ar fi fost acela al unui străin care venise să-mi ia locul.” Să nu uităm totuși că vorbim despre un roman apărut la jumătatea anilor 70 în Franța, iar din acest punct de vedere descoperirile de natură științifică apărute cinci decenii mai târziu (varianta în limba română a fost publicată în cursul acestei veri) i-ar fi trasat altfel angoasele bătrânului Rainier, fie și măcar pentru perioade scurte de timp și multe dintre complexele sale ar fi fost lovite acum de nulitate. Prin urmare, actualitatea dramei trăită de personaj rămâne cantonată strict doar în domeniul psihologic, al trăirilor, al escaladării stărilor acumulate și al tensiunii care i-au determinat gesturile în evoluția sa. Cum subiectul este în același timp ofertant dar și sensibil, numai talentul de scriitor al lui Gary face ca acesta să nu derapeze în vulgaritate. Așadar,  Rainer – un bărbat de 59 de ani, fost luptător, colonel în „Rezistență” în cel de-al Doilea Război Mondial  –  constată cu uimire (!) că virilitatea sa începe să îi joace feste: „Evident, prestigiul îți este în joc – ah prestigiul! – și dacă se înmoaie asta înseamnă pierderea rangului, sfârșitul unei reputații de mare amant, devalorizare, domnule, devalorizarea”, iar totul în viața sa începe să capete valențe de dramă.

            Personajul – construit admirabil în primele pagini – devine diluat și patetic până la sfârșitul cărții, deși autorul pare că este ferm să îl legitimeze ca purtător al angoasei până la final. Rainier își spune povestea – în fond, o poveste despre declin – cu nuanțe confesive ca și cum ar invita la empatie din partea cititorului, la un atașament față de secretul său pe care este incapabil de a-l mărturisi și în raport cu care este evaziv chiar și în fața medicilor care, stupoare, nu fac decât să îi confirme că ceea ce trăiește el în plan sexual nu îl singularizează, ba dimpotrivă, îl aruncă în marea masă a inșilor sexagenari. Firește, așa cum lasă să se înțeleagă dintr-o complicitate și solidaritate de gen, problema sa nu este unică, dar felul în care el o trăiește  – considerând că nu poți iubi o femeie dacă nu mai dispui de o sexualitate juvenilă – te invită la a pactiza cu drama sa: „Aceste pagini nu sunt o pledoarie. Nici un strigăt de ajutor și nu voi pune manuscrisul acesta într-o sticlă pentru a-l arunca în mare.” În ce măsură cititorul se lasă convins de pledoaria sa – de altfel, elegantă în construcția ei – e o chestiune personală a fiecăruia care parcurge paginile, dar adesea, se simte o anumită reticență în a-l credita pe acest personaj care pur și simplu se revoltă în fața biologiei: „Gustul trofeelor nu trece odată cu vârsta, iar psihicul câștigă uneori în înverșunare ceea ce pierde corpul în vigoare.” Mentalitatea de luptător, dar și principiile militare – onoare, demnitate, conveniențe sociale – îl urmăresc toată viața, în afaceri, dar și în viața personală: „Un bărbat are îndatoriri, pentru numele lui Dumnezeu! (…) Aparențele sfârșesc prin a fi convingătoare și imaginea mea de marcă rămăsese aproape intactă de zece ani încoace. Așa m-am construit și în asta am avut încredere”  însă, odată ce nu mai deține controlul asupra propriului corp, Rainier devine un instabil emoțional.

Subiectul romanului amplifică ideea – acceptată de unii, blamată de alții, ignorată de cei mai mulți –  că sexualitatea în sine reprezintă o zonă pe cât de fragilă pe atât de devastatoare – la limită, chiar decidentă  în complexitatea ființei umane. Rainier nu se complace doar admirând și contemplând femeia iubită, dimpotrivă, i se pare o nedreptate biologia, iar el își dorește – în numele iubirii, firește – un pariu cu vârsta. În pofida decadenței fizice, Rainier manifestă un fel de politețe în frază care îl detașează net de un amic american care vorbește despre sexul opus ca fiind nici mai mult nici mai puțin decât „femeile” din viața lui, un bloc compact de necesități lipsit de orice urmă de individualitate în afară de culoarea părului, dar util pentru propriul ego. „De îndată ce un bărbat începe să-mi vorbească despre ”femei”, la plural, pe un ton de complicitate masculină între cunoscători de carne pe picioare, simt pentru el o ură aproape rasistă. Și am avut întotdeauna oroare de racolările astea confidențiale, care implică frecventarea acelorași drojdii psihologice.” Sunt pasaje în care scriitorul lasă să se întrevadă o diferență de mentalitate între americani și francezi – atât la nivel social cât și din perspectiva rezolvării problemelor sexuale – și tot aici  se inserează subtil o concurență a personajului principal cu acest Dooley, un miliardar american, un fost playboy care, odată ce îi împărtășește propriile îngrijorări legate de problemele de virilitate, declanșează angoase similare lui Jacques Rainer.

Teama de a nu se ridica la nivelul așteptărilor Laurei – mult mai tânăra sa iubită braziliancă, de care îl leagă o dragoste pasională – devine sursa anxietății sale celei mai grave. Într-o zi, „tu ești cel care devine mai mic” iar în cele din urmă, „nici n-o mai faci pentru că ai chef, ci pentru a-ți da încredere” – afirmă Rainier conștient pe deplin de impactul vârstei asupra propriei virilități. Romanul abordează și explorează, aproape fără menajamente, incomoda lume a sexualității masculine, concomitent cu încercările personajului de găsire a unor soluții salvatoare. „Înverșunarea mea este de așa natură, încât nici măcar nu mai știu dacă mi-e frică să nu te pierd, Laura, sau dacă mi-e mai degrabă frică să nu pierd.” Cu toate acestea, Rainier e conștient și reflectează lucid la anumite aspecte legate de un cuplu în care diferența de vârstă își spune cuvântul: „Mi-e frică doar că va veni în curând clipa în care înțelegerea (ca efect al neputinței sexuale) se transformă în compasiune și în care tandrețea (…) se va apropia atât de periculos de milă.”  Titlul în sine rezumă premisa că odată început acest tăvălug al neputinței sexuale, el deturnează o ordine și lucrurile care înainte aveau o coerență își neagă consistența. Biletul își pierde valabilitatea și călătoria ia sfârșit în condițiile lipsei de virilitate, iar reperele în sine se diluează până la a se anula odată cu neputința de a iubi fizic o femeie. Trăirea afectivă rămâne incompletă și tinde să creeze angoase puternice celui care nu se mai simte în stare de a participa la actul iubirii în toată complexitatea sa lumească. Prin urmare, ca un surogat de reviriment fie și la nivel psihologic, Rainier se va folosi ulterior de o fantasmă încarnată de un spaniol sărac, un model de virilitate, dar, în același timp, un periferic, un marginal, pe care îl va exploata la nivel imaginar ca pe o formă de libido și de eliberare.

Finalul respiră un aer dezamăgitor – prea multă tensiunea acumulată în roman care eșuează într-un final placid, de telenovelă, cu un happy-end clasic: afacerile ies bine, iubita înțelege, Rainier moare simbolic. Se acceptă tacit aserțiunea conform căreia „obsesia virilității este un semn infailibil de devirilizare” iar iubirea împlinită nu mai are nevoie de mărturisiri, e tăcere și își este suficientă sieși. Presiunea dramei care pune treptat stăpânire pe personaj, acumularea de stări și schimbarea magistrală a registrelor, poezia interioară, finețea, umorul, franchețea dialogurilor, talentul de narator al lui Gary și, de ce nu, muzicalitatea introspecțiilor, ritmul intim al scrisului  – se anulează într-un sfârșit care strălucește prin banalitate. Să fi fost empatia cea care nu l-a lăsat pe Gary să-i confere libertate totală personajului său în ultimele pagini, o solidaritate de gen sau ideea clasică a rezistenței cuplurilor care își explică totul? – fie și pentru aceste motive, menajamentul față de eroul său și dorința de a scoate cu orice preț un final confortabil aruncă în superficial tot ceea ce construise elegant în prealabil. Dacă „bărbații mor uneori cu mult mai devreme de a fi îngropați”, e de preferat să li se acorde șansa unei morți nobile, fără artificii literare care le aruncă sfârșitul în derizoriu.

Romain Gary, Dincolo de limita aceasta, biletul își pierde valabilitatea, Editura Humanitas Fiction, București, 2019, 237 p., traducere din limba franceză de Liviu Papuc.

Notă: Acest text a fost publicat în premieră în revista România literară, nr. 51-52/2019