Dacă morții s-ar fi putut ridica ca un abur compact, câte o trâmbă albă pentru fiecare suflet eliberat, ar fi putut admira, de sus, jur împrejur, semeția veche a culmilor. Ar fi recunoscut-o, căci o mai admiraseră de atâtea ori, cât trupurile încă li se mai plimbau prin lume, plinind tot felul de rosturi. De o parte și de alta a Bistriței, ca  niște grăniceri tăcuți, străjuiau robiți de frumusețe Munții Stânișoarei, Chica Baicului și Vârful Bisericii, Piciorul Ciocanului, Obcina Verdelui și a Horoștei. Poate că s-au și ridicat morții, deși învățătorul îi vedea scoși din cutiile lor de lemn și din pătucurile de pământ, aliniați la soare, în dreptul familiilor. Fiecare își înșirase strămoșii printre crucile stivuite, scoase de la capul mormintelor. Cranii, mandibule, radiuși, humeruși, femururi, tibii și falange, bucăți de clavicule, de coaste și de pelvisuri, ițite dintre resturi de haine murdare și dintre scânduri putrezite, așteptau să fie alese, curățate și afierosite de popa care se plimba cu cele sfinte, prin cimitirul devastat de ciuma strămutării.

În toate lunile, de când se deschisese, jos, la Dodeni și Ciungi, șantierul de construcție a barajului, popii din Hangu, Fârțagi, Răpciune, Cârnu, Rețeș și Letești îi tot îndemnaseră pe oameni să-și ia morții și să-i mute în Dealul Chirițenilor. Azvârlit mai sus, Chirițenii n-ar fi lăsat lacul care urma să le acopere satele să ajungă și la morminte. Ochii lor înăspriți de cețurile coborâte din Ceahlău, ca ale tuturor celor din Izvorul Alb, din Buhalnița, din Secu și din Poiana Largului, vor vedea livezile, gospodăriile și pășunile scufundate în apa din care ieșiseră odinioară, la facerea lumii. Pești mari și mici vor zbura nestingheriți printre ramuri, printre hornuri și turle, printre hambare, pătule, grajduri și magazii, ca după un potop adus de dumnezeul turbinelor și al pereților din beton.

Luni de zile tovarăși în parpalace de piele și-n costume cu bască s-au perindat pe toată valea muntelui, adunând lumea la școală și-n biserici, ca să le spună că El voia să aducă electricitatea binecuvântată peste tot, în țară, să fie lumină, să meargă aparatele, să se învârtă motoarele și să crească o nouă lume, pentru un om nou, potrivit vremurilor. Pentru asta, El trebuia să construiască aici, pe cursul Bistriței, cel mai mare baraj văzut vreodată în România, iar ei să înțeleagă că nu se pot împotrivi și că trebuie să-și mute din calea viitorului lac casele și cimitirele, vitele și icoanele, viii și morții. Învățătorii și preoții din fiecare sat primiseră însărcinarea să-i convingă definitiv pe toți cei care încă mai strigau, fără frică: ”nu plecăm, nu puteți opri Bistrița!”, ”nu vrem la blocuri, nu vrem în Bărăgan, nu vrem în Huși, nu vrem în Vaslui, nu-s munți acolo și apa-i coclită”, ”aici-s moșii și strămoșii noștri, unde să plecăm, cu casele-n spinare?”.

La El se gândea acum învățătorul și pe El îl blestema, în gând, o dată cu fiecare săculeț de oase pe care oamenii îl puneau în căruțe, după ce părintele îi cânta rugăciuni, îl afuma cu tămâie și-l uda cu vin. Și ai lui erau gata de plecare, adunați de dimineață în doi săculeți albi de in, plini ochi, fără zdrențele în care fuseseră îngropați și fără alte lucruri inutile. Vor pleca cu ceilalți, mai pe seară, după ce se mai strâng. Gropile proaspăt răscolite și movilele gălbejite de pământ făcuseră tot mai grea plimbarea și discuțiile cu unul sau cu altul. Tăcerea se țesea printre hârșâiturile lopeților, printre scârțâiturile roților și printre bocetele scurte ale câte unei femei. Coada căruțelor cu strămoși se alcătuise la poarta cimitirului și urma să pornească pe drumul morților, pe care de atâtea zile călătoreau, urcând la Chirițeni și-n țancurile înalte. Străini veniți de la București, de la Iași și de la Piatra mișunau printre țărani, fără să aibă vreo treabă evidentă, nu-i băga nimeni în seamă, oamenii aveau griji mai urgente. Trimisese copiii la socri, cu nevasta, cum îl sfătuise preotul, până se termina tărăboiul cu mutatul. Se vor vedea după aceea și o vor lua de la capăt, ca toți ceilalți, nu se vor lăsa ei doborâți de asta. Când toți munții se pun în mișcare, acum, cu barajul, cum să se oprească tocmai ei? Dacă au plecat morții, fără să mai aștepte Învierea de Apoi în locul în care sfârșiseră, vor pleca și viii, să-i însoțească, până la capăt. Jos, în șantier, auzea detunăturile dinamitei și huruitul ferăstraielor mecanice, vedea excavatoarele sovietice și basculantele Tatra, puzderia de oameni care fuseseră aduși să mute apele și stâncile, ca să facă loc barajului. Un mușuroi imens colcăia în vale, frământând muntele, nu erau acestea timpuri de stat și cugetat, de plâns și de frânt mâinile. Venea apă multă și cu ea, o altă viață. Au trăit aici, vor trăi și-n altă parte, până la urmă nu-i un capăt de țară, câtă vreme se văd încă crestele, Bistrița e tot Bistrița, iar Toaca, în zare, e-aceeași cușmă cu vârful în nori. Calabalâcul din gospodărie îl strânsese și-l dusese la părinți, o parte, iar cealaltă, puțină, urma să-l mai strângă după ce-și vedea morții odihinindu-se în noul loc. Casa n-o putea lua, nu era ca acelea care s-au putut desface, bârnă cu bârnă, ca să fie iarăși refăcute unde le spuseseră tovarășii că se ridică satul al doilea. Va lăsa zidurile de lut și nuiele să se risipească în fuga curenților, printre broaște și obleți.

Nu dusese încă hârlețul, securea și târnăcopul, voia să mai facă un drum la poiană, pe mal, să vadă dacă o poate urni din lăstăriș, s-o ia cu el. Părintele îi spusese de atâtea ori că-i prea târziu, că-l vor aresta pentru tăinuire, că-și strică viața, că-i mai bine s-o lase acolo, s-o uite, dacă tot n-a spus nimănui, de când a găsit-o, astă vară. Acum oamenii erau ridicați și închiși pentru te miri ce, pentru un gând sau o vorbă, auzise, știa asta, pe unii îi văzuse chiar lucrând la baraj, păziți de militari înarmați. Când l-a văzut cu uneltele pe umăr, l-a întrebat din priviri unde merge, iar el i-a făcut semn că ”acolo”, în poiană. Părintele a dat de câteva ori cu cădelnița înspre el și l-a binecuvântat. Atât i-a șoptit, printre dinți, și învățătorul înțelesese ce i-a șoptit, de la depărtare: ”ai grijă, Ioane, ai grijă, ăștia-s peste tot!” Începu să coboare înspre apă, pe drumul pieziș, prin spatele pășunilor, nu chiar la vedere, și se gândea dacă nu cumva părintele avea dreptate, dacă nu cumva complica lucrurile degeaba. Câtă vreme satul și oamenii păreau că au trecut deja de urgie, că s-au împăcat cu mutarea, că s-au înțeles, până la urmă, cu tovarășii trimiși de El, ce rost mai avea să forțeze lucrurile și să strice totul?  Dacă-l prindeau sau aflau, nu se vedea scăpat prea ușor din mâna Celui care toate le știe și le pedepsește. Iată, El face aici ditamai barajul, a schimbat într-o clipă o lume care nu părea că se poate schimba, a mutat morții și viii, copacii și stâncile, casele și bisericile, lui îi va schimba viața numai cu o mișcare de deget, îl va zdrobi și-l va mătura din cale. Ceea ce e-n pământ și nu-i rost de mișcat sau de scos la vedere, acolo trebuie să rămână până-i va veni timpul, avea dreptate părintele. Numai El avea voie să despice apele și pădurile, să plimbe oamenii de colo-colo, ca pe niște jucării, să-i închidă sau să-i amăgească, să le aducă pe fire lumina și energia și să le tulbure strămoșii, în sicrie, ca un Dumnezeu capricios ce era.

Coborârea a durat ceva, duduitul șantierului se auzea când mai aproape, când mai departe, învățătorul gâfâia sub greutatea uneltelor cărate pe umăr. Se uita atent împrejur, printre copacii deși ai pădurii, se gândea la ai lui, la cum le va merge, de-acum înainte. Despre ce o să le mai vorbească la școală, copiilor? Unde mai era ordinea firească a lumii? Își imagina uriașul perete de beton care va opri lacul, brusc, între două margini de prăpastie, o masă gigantică de apă, înecând, dedesubt, tot ceea ce cu mii de ani în urmă fusese viață adevărată. Peretele acela va schimba fața locurilor și va preschimba statornicia oamenilor într-o veșnică preumblare, sub lumina adusă de fire și descărcată în tot felul de mecanisme. Coti, la un moment dat, după semnul știut, scrijelit pe un brad lovit de fulger, apoi o luă tot mai jos, printre tufișuri. Poienița cunoscută nu era decât un luminiș mai răsărit și se deschise, curând, în fața lui, cu sclipirile Bistriței sfărâmate printre crengi. Se duse direct la locul acoperit de pământ și de o movilă cu resturi vegetale, ascuns bine unui ochi neobișnuit cu poiana. Se apucă să defrișeze cu mâinile și cu securicea și să sape cu târnăcopul. Curând trecu, asudat, la hârleț, mărind ascunzătoarea. Se oprea, să privească în jur, apoi iar săpa. Bubuiturile dinamitei și huruitul motoarelor îi spuneau că nimeni nu-i are grija, asta-l liniștea și-i dădea curaj. Un capăt al ei se ivi, în sfârșit, mânjit de pământ și de mușchi, îl lovi din inerție cu muchia hârlețului. Cunoscându-i forma și așezarea, săpă cu atenție, pe margini, până o descoperi aproape toată, așa cum o găsise cu un an în urmă. Se dădu într-o parte, s-o privească. Parcă era mai mare și mai neagră decât o știa. Fusul gros, ca un stâlp din fier mâncat de rugină, păstra încă la capăt inelul cu care se prindea de grui, cu un lanț sau probabil cu o parâmă împletită din mai multe, iar în capătul celălalt brațele, masive, paralelipipedice, întoarse ușor în sus, își deschideau cele două vârfuri de săgeată, cu aripile late, tocite. Traversa se păstrase fiindcă era tot din fier, altfel, ca grindă de lemn, ar fi putrezit de mult, constatase asta și când o găsise, prima oară. Era o bară cilindrică, cu bile la capete, îndoită în jos la unul dintre ele, prinsă la capătul fusului, aproape de inel. Scoase din buzunar ruleta și se apucă s-o măsoare. Axul central avea cam doi metri și jumătate, în lungime, traversa avea un metru și cincisprezece, cu tot cu capătul îndoit, iar fiecare braț se prelungea dinspre fus în afară cu trei sferturi dintr-un metru. Era o ancoră masivă, trebuia să recunoască, una care n-ar fi putut fi aici din cauza pescarilor sau a plutașilor de pe Bistrița. Numai o corabie mare, un galion sau o galeră ar fi putut-o căra, în etrava ei, dinspre mare și Dunăre până aici. Sau Dumnezeu mai știe de unde venise vreo barcă, care o preluase de mai jos, de pe-o corabie ce o purtase în nările provei. Răzui cu muchia securicei cojile de metal portocaliu de pe traversă, ca să mai citească o dată inscripția abia vizibilă: ”CUM DOMINO UNDIS NAVIGATE ET SPERO”. Își trase sufletul, un timp, admirând literele săpate de galeongii în bucata de fier, apoi voi să vadă dacă măcar putea urni ancora, din locul ei, cu ajutorul uneltelor aduse.

Deasupra, morții se plimbau tacticoși pe cerul pădurilor, ca un fum întins spre Chirițeni, de unde-i priveau înțelegători pe străinii care tăiau copacii, dislocau pietrele și le cărau în camioane. Pe culmi, împrejur, copiii morților își frânseseră sufletele, ca să le jertfească Celui ce ridica marele perete de beton. Morții îi vedeau și pe ei și le trimiteau mângîieri, mai ales dimineața, când aburul lor ridicat peste munți picura lacrimi de rouă. Apele adunate peste sate le vor fi oglindă, dacă vreodată morții se vor oglindi și-n altă parte decât în amintirile celor alungați de monstrul înfricoșător al barajului. Jos, sub ei, nu departe de mal, învățătorul icnea, să ridice cu hârlețul și târnăcopul marea ancoră de corabie pe care-o găsise mai demult, în lutul unei poienițe.

   (din volumul de proză scurtă Mici schimbări în viață, Charmides, Bistrița, 2016)

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.