Înainte ca omul să dispară, va pieri conștiința – lux inutil, accident nefericit, apendice lipit biologic de un trup a cărui fiziologie curge într-o albie complet paralelă. Cea mai mare parte a oamenilor fac, având conștiință, ceea ce ar fi făcut oricum, neavând. Într-o arhivă
Citind cartea lui Barth D. Ehrman, profesor la North Carolina University, te întrebi dacă noutatea mesajului hristic nu constă într-o viziune provincială, marginală, slabă, „minoră” asupra divinității. În definitiv, Iisus vine dintr-un orășel de „provincie”, de undeva din margine, este un propovăduitor „rural” – iar
În zilele noastre poezii nu ar mai putea scrie decât scândurile confesionalelor și patrafirele preoților. Esența poeziei s-a retras acolo, căci numai acolo omul recunoaște – cât o mai face – că este slab, că este vinovat, speriat, că vrea să fie iertat și iubit.
Ce ne face să vorbim în șoaptă când suntem în doi, într-o intimitate erotică? Ce atavism se declanșează ca un reflex – trecând spontan, fără să băgăm de seamă, la un cu totul altul registru sonor, la sunetul slab, aproape surd, audibil doar de către
Moartea este banalitatea absolută. Ea stimulează imaginația, sensibilitatea și gândirea doar în calitatea ei de depărtare neapropiată. De îndată ce se întâmplă este complet dezvrăjită, este un fapt de o umilitoare vulgaritate. Orice călătorie – ajunsă la destinație – are darul de a risipi mirajul