Contrar canonului, am să încep cronica celui mai nou volum semnat de Cătălin Pavel – Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019) printr-o atitudine de coloratură apofatică, adică prin ceea ce nu este. Și, conform premisei alese, îmi voi argumenta opțiunea: acest volum nu este o carte de popularizare a arheologiei (autorul nu cade în pledoarii deșănțate, deși, la drept vorbind, ar avea tot dreptul să o facă dat fiind background-ul lui de arheolog cu multe șantiere la activ), nu este o justificare forțată a unei teme (motivul iubirii – postume, firește – nu este decupat abuziv ca într-un slalom printre artefacte și necropole), nu reprezintă o idee fixă (care să străbată ca un filon imuabil paginile fără să se nuanțeze în timp și spații) și mai ales – și aici insist pentru că e una dintre marile calități ale cărții – nu propune un melanj barbar de fiction și documente de arhivă (gen bulversant pentru specialiști și tentant pentru publicul larg, și care, din păcate, în afară de ceva trăiri din sfera hedonismului, nu duce la nimic constructiv). Și atunci, firește, se adresează chestiunea inversă: ce este această carte? – ea reprezintă, în primul rând, o demonstrație de erudiție, de virtuozitate (nu poți glosa pe tema iubirii din secțiuni și stratigrafii fără ani de studiu asupra materialului arheologic), o dovadă că speculația  – ca instrument de cercetare – rămâne validă (fără epatare, fără a agasa cititorul cu detalii de specialitate și, evident, fără a clasifica inclasificabilul) și nu în ultimul rând o desfășurare bine dozată de charm, de umor și de ironie (și aici includ o trecere de o lejeritate remarcabilă de la studiul istoric la suplețea literară a frazei).  Ar mai fi de adăugat – deși titlul și ideea conducătoare te pot duce în eroare dacă mizezi pe o anumită previzibilitate gen „bineînțeles că oamenii s-au iubit dintotdeauna!” – elementul de inedit (și aici mă refer la noile rapoarte arheologice, la surse, la coroborarea lor precum și la capitolul referitor la urmele vikingilor de prin Dobrogea) pe care îl aduce această carte (chiar și pentru cei care am absolvit o facultate de istorie).

Organizat cronologic și nu tematic (oare cum ar fi fost o structură tematică a iubirii fără să cazi în taxonomii aberante?), volumul (articulat după întrebarea: Sentimentul erotic are o permanență arheologică?) debutează cu delimitarea câmpului de lucru – respectiv documentarea iubirii de cuplu, dar acea formă de iubire care presupune și o tensiune erotică – și cu introducerea unei paradigme: dragostea romantică nu este naturală, ci construită cultural (într-o complicitate fină cu cititorul, pe care autorul mizează până la ultima pagină) și din acest punct de vedere se aruncă „vina” pe lirica provensală. Tandrețea, se pare că trebuie să mai aștepte, încă nu a fost documentată arheologic. Așadar, granițele fiind trasate ferm, acoperit de argumente și stabilit geografic pe anumite șantiere relevante, Cătălin Pavel își începe discursul despre iubirea instinctivă, pasională și nu lipsită de sexualitate, firește, cu cuplul neanderthalensis-sapiens. Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai savuroase capitole și parcurgându-l, avem motive să credem că neanderthalienii se sărutau (sau împărțeau mâncarea, sau ambele) și că tot atunci, s-ar fi petrecut o primă confruntare (erotică) a sexelor, dar oare „care din diferențe era mai ușor de depășit: faptul că femeile neanderthaliene erau ceva mai puternice decât bărbații sapiens, sau faptul că bărbații neanderthalieni  erau mai puternici decât femeile sapiens?” Problematizarea iubirii se mută apoi în  intimitatea insului agricultor din neolitic (într-un fundal în care trecerea de la Viața ca o pradă la De veghe în lanul de secară își găsește o justificare amuzantă) și ale sale îmbrățișări fosilizate din necropole, iubirea prinsă în decorațiile ceramicii grecești și zbenguiala concupiscentă a zeilor și a eroilor face subiectul capitolelor următoare, iar fundalul Capitoliului se pare că ascunde și el ceva secrete erotice. Într-un alt capitol cu iz paleocreștin, Adam și Eva pot fi găsiți reprezentați în pat (postum, firește, și ușor crispați, la Basilica San Marco), iar autorul ne poartă în zona săpăturilor arheologice din Paradis (!) persan, desigur, dar este o digresiune savuroasă și nu lipsită de spirit critic. Două iubiri mari – în măsura în care se poate cuantifica iubirea – sau măcar celebre, ilustrate fizic prin monumente onorifice sunt subiectul unui alt capitol – Taj Mahal-ul și Mausoleul din Halicarnas. Nu lipsite de o conotație politică și evidente declarații de intenție, aceste construcții avându-i ca protagoniști pe Artemisia și Shah Jahan, au demonstrat că prin pasiune și ceva fonduri un amor pământesc poate înfrunta multe veacuri. Dincolo de a fi doar un capitol amuzant, cel referitor la erotismele executate în graffiti pe pereții de la Pompei ne aduc în față o altă imagine a romanilor, una care îi absolvă de orice xenofobie atunci când vine vorba despre comparația cu contemporaneitatea. Erotismul – în principiu, să fim franci, nu lipsit de vulgaritate – scris pe tencuială se pare că a traversat nestingherit atât veacurile cât și natura umană. Și pentru un declamativ „futuit quem voluit” nu ar fi frumos să dăm vina tot pe genele moștenite de la neanderthalieni! În plus, nu există informații – așa cum menționează autorul – că în Antichitatea greco-romană „era ceva în neregulă cu scrisul pe pereți. Aceste graffiti nu par să fi avut nimic subversiv sau ilegal.” Un capitol interesant și original este cel referitor la viața amoroasă a vikingilor din România. Ei, se pare, traversau Baltica, apoi coborau către Kiev și, urmând Niprul ajungea până la Marea Neagră. De aici și până în Bizanț – destinația finală a promenadei vikinge – mai era un drum foarte scurt, așa că își puteau permite un moment de amor fie la Sulina, fie la Constanța, fie la Nufăru. După un excurs interesant referitor la Columb în Antile, urmează două texte binevenite (să spunem că și din cheie feministă, cu atât mai mult cu cât într-un capitol anterior autorul ține să menționeze că „într-un cuplu de îndrăgostiți, întotdeauna unul iubește mai mult”, iar procentajul, fie el și pe tăblițe și ulcele, este net în defavoarea doamnelor) despre două femei arheolog, respectiv: Gertrude Bell – o britanică respectată în Orient, educată la Oxford și cu genul acela de inteligență care „când nu pune imediat pe fugă bărbații, îi cucerește” și faimoasa Agatha Christie, cea care l-a dat literaturii pe nu mai puțin faimosul Hercule Poirot. Autorul vorbește detaliat și despre viața amoroasă a celor două femei  –y compris – însă fără a omite sau minimaliza aportul acestora în contextul șantierelor arheologice din Orientul Mijlociu. Nici pictura modernă nu scapă ochiului vigilent al lui Cătălin Pavel, prin urmare, multe mituri antice devin la Picasso, de Chrico sau la Picabia, pretext și recuzită pentru un erotism șarjat în care minotaurii, faunii sau centaurii se încurcă zglobiu și postum cu nimfe și prințese cu chipuri de demimondene de la 1900. Doar doi reprezentanți ai erotismului antic se pare că au câștigat în această perioadă pariul cu nemurirea – prințesa cretană Ariadna și Ulise. Cât despre eroul troian, se poate spune că modernismul – comparativ cu Antichitatea – a fost mult mai generos cu episoadele sale erotice. Circe, Calypso, Nausicaa sau Penelopa nu sunt deloc de neglijat nici ca tipologii, nici ca intenție pentru moderniști și, oricum, Ulise merita o asemenea recuperare, el este un atipic prin sine însuși. Ba chiar și conectarea lui Freud la discursul arheologic este substanțială și – așa cum demonstrează autorul într-unul dintre ultimele capitole – constantă. De luat în calcul ar fi și pasiunea lui Freud pentru Schliemann, un personaj fascinant, pe care medicul vienez îl admira mai mult decât pe orice alt muritor și pentru care descoperirea Troiei fusese îndeplinirea unui vis din copilărie.

Cât despre arta speculației la care am făcut deja referire, Cătălin Pavel se acoperă magistral dar și cu o doză de modestie care dezarmează. Bine, luăm în calcul și o anumită notă de biografie personală a autorului, care realmente a făcut cercetări și rapoarte arheologice încă din anii studenției: „În arheologie, locul lăsat liber de orice ambiguitate va fi umplut de o interpretare rațională, chiar dacă nu toate comportamentele oamenilor sunt raționale, ca să nu mai vorbim de sentimente.” În fond, conchide acesta, „Dacă putem găsi fie și o urmă a iubirii, înseamnă că iubirea a supraviețuit”. Așadar lucrurile moarte au viață (un paradox care pe șantierul arheologic își găsește o oarecare validitate) iar ca o concluzie (firește, o putem încadra cu lejeritate și fără urmă de malițiozitate în salvaționism sau soteriologie) autorul afirmă: „Atât timp cât se iubesc, cuplurile ies, se zice, din lumea aceasta banală; o fac apoi din nou, când mor, și o lasă și mai banală.”

Există în contextul paginilor o referire la un anumit gest – anakalypsis – prin care, în arta greacă, o femeie își ridică discret voalul de pe față, ori doar prinde între degete acest voal jucându-se cu el. Un ludic erotizant gata de a fi suprimat de pudoare. Personificând, aș specula la rândul meu că aceasta este imaginea arheologiei iubirii pe care ne-o propune magistral Cătălin Pavel în acest volum.

Notă: Acest text a fost publicat în premieră în revista ORIZONT, septembrie 2019.